Măștile din spatele măștii, Teodor Hossu-Longin, Editura Hyperliteratura, 2022

Pentru a te conecta la un concert, urmărindu-l din primul rând, sau pentru a călători oriunde, însă stând comod în fotoliul din casă e nevoie de ochelari ai realității virtuale. Personajele lui Teo Hossu-Longin locuiesc toate în același bloc ca un număr de mașină BH18, nu se mai conectează la lumea sincronică pe care o trăiesc, încă, natural, adică fără ochelari VR, ci se conectează, încă natural, la amintiri. Și pentru asta, că doar stau închiși în casă din motive pandemice, deschid o fereastră pentru a retrăi momente din interbelic (Sidonia este anchetată pentru orientarea politică și statutul social al bunicilor ei), deschid o ușă de sticlă a showroomului pentru a-și aminti prima iubire (Andrei își amintește cum a cucerit-o pe Miki la Olimp), o ușă a uscătoriei, o ușă a sufrageriei pentru a participa la discuții prezumtive despre cum ar fi gestionat pandemia regimul ceaușist (nu m-aș fi gândit!) sau o pagină de jurnal pentru a rememora evenimente, atitudini, decizii, acțiuni. Așadar, avem în față un roman pe verticala unui bloc, în care trăiesc oameni care își dezvăluie comportamente în situații noi. Fiecare arată câte o mască pe care pandemia o scoate la suprafață. Asistăm, de fapt, la fenomenul invers: purtatul măștii fizice ascunde o parte din față, dar descoperă o trăsătură de caracter înăbușită, ținută înainte sub control.

Se vede că Teo este tată de elev la gimnaziu, elevi care trebuie să cunoască jurnalul ca specie literară și, ca urmare a asimilării teoriei, trebuie să exerseze pagini de jurnal. Romanul Măștile din spatele măștii se țese pe paginile de jurnal ale unei figuri pe cale de dispariție prin înlocuirea cu firme de gestiune și administrație, președintele sau administratorul de bloc, el însuși purtător de măști: Ghiocel Apostolache sau Ghighi sau donjuanul etern. Sigur, paginile de jurnal ale unui om dealtfel ordonat, disciplinat ar trebui să constituie o sursă de inspirație doar la nivel structural, nu și de conținut, deoarece nea Ghighi nu nimerește să facă acordul predicatului cu subiectul. Jurnalul acoperă o perioadă de o lună de zile, din 13 martie – o zi de vineri - până în 13 aprilie 2020, o zi de luni, de nou început. În timpul ăsta, vecinii din blocul din Aleea Chihlimbarului se organizează cu ce au, majoritatea gândind la un profit material. Singurul Ghiocel - și la un profit sentimental: cucerirea doamnei Sidonia, și ea pe cale de dispariție, cu legături mic-burgheze. O aceeași abordare, a poveștilor, o au Margaret Atwood și câțiva scriitori prieteni care, în Fourteen Days: An Unauthorized Gathering, se centrează pe vecinii din Lower East Side din Manhattan care, la o săptămână după lockdownul cauzat de virus, au început să se adune pe acoperiș, care cu scaune, care cu lăzi sau găleți pe care le răstoarnă ca să le transforme în scaune, și să spună povești, timp de paisprezece zile. Sigur, în stil american, calm, liniștit și fără calcule inutile. Nicu al nostru, pentru a obține câțiva lei nedeclarați, amestecă orzul cu năutul și, evident, cu cafea pentru a obține o cafea specială (cu iz de nechezol) pe care să o vândă vecinilor cărora le făcea mici comisioane de la magazin, Ghiocel stabilește un preț pentru copiile declarațiilor pe propia răspundere, ca să câștige și el, grupul de tineri pregătește o spargere ca să revândă măști, atât de căutatele măști. O fac în stil american, dar sfârșesc românește.

Teodor Hossu-Longin nu ocolește dimensiunea gastronomică pe care o exploatează când i se ivește ocazia, prezintă tema fast-foodurilor, a mâncării procesate, a tinerilor supraponderali, a fitnessului, a descântecelor protectoare (gen Ahile), iubiri și dezamăgiri, întâlniri neașteptate, tot ce a însemnat viața în pandemie. Golurile acestei noi forme de viață, generate de această frână mare în activitatea tuturor, sunt umplute de amintiri din trecutul interbelic, comunist sau fesenist, adevărate pagini de istorie trăită. Romanul nu e doar despre viața în pandemie, ci este despre viața așa cum e ea, complexă, în orice formă și învingătoare mereu.

Ne așteptam ca finalul să fie hollywoodian, însă e tipic anilor 2020-2021. Și tocmai Ghiocel…