Don Miguel Ibáñez Vidal, judecător portuar, doctor în drept, și doña Manuela Jacoba Arias, din Ocaña, un orășel din Columbia de astăzi, au avut unsprezece copii. Unii dintre băieți au urmat cariera militară, ajungând ofițeri superiori. Familia s-a remarcat în lupta pentru independență a Americii Latine. Don Miguel a înmânat toate fondurile trezoreriei regale locale Eliberatorului Simon Bolivar, pentru a continua lupta pentru independență, și a pătimit pentru aceasta din partea regaliștilor. În istorie au rămas două dintre fiice sale- Nicolasa și Bernardina Ibáñez.

Nicolasa, născută în anul 1793, a făcut parte din grupul de fete care, în 1813, când Simon Bolivar a ajuns în zona aceea pentru prima oară, i-a oferit acestuia o cunună de lauri.

Bolivar, găzduit fiind de familia Ibáñez, care îi erau prieteni vechi, remarcă frumusețea deosebită a fiicei celei mici, Bernardina, în vârstă de zece ani, dar se lasă sedus de fiica cea mare. Nicolasa era logodită cu spaniolul Antonio José Caro, regalist convins, și urmau să se căsătorească, însă logodnicul fetei fusese luat prizonier de trupele republicane, stând închis cinci luni și jumătate. Nicolasa a intervenit pe lângă generalul Simon Bolivar pentru eliberarea acestuia. Generalul le-a fost naș de cununie, în același an, și a păstrat corespondență cu ea timp de mai mulți ani.

Se spune că o parte din corespondență fusese trimisă prin colonelul Francisco de Paula Santander, care, la rândul său, s-a îndrăgostit de Nicolasa. În anul 1815, acesta a petrecut destule luni în Ocaña, făcându-i curte, în timp ce soțul ei era trimis cu treburi în alte colțuri ale țării. Astfel, a început triunghiul amoros, plin de intrigi politice, care i-a marcat existența.

Se pare că s-a lăsat înduplecată, iar cine îi vedea împreună, spunea că sunt făcuți unul pentru altul. Conform cronicarilor, ea era înaltă, cu părul negru, lucios și ochi negri, adânci, care pătrundeau până în suflet. Colonelul, cu un an mai mare decât ea (Bolivar era mai mare cu zece ani), era înalt, robust, frumos și impunător, un om popular și distins, dar sever și neobosit la comanda trupelor.

La sfârșitul anului 1815, când forțele regaliste se apropiau de Ocaña, Nicolasa dă în păstrare călugărițelor din Mânăstirea San Francisco un cufăr cu cărți vechi. De fapt, acesta conținea corespondența ei cu Simon Bolivar, inclusiv o haină de-a lui.

Ea și-a urmat soțul la Santa Fe, unde acesta avea un post de contabil la tribunal. În 1819, când trupele republicane au fost primite triumfal, după bătălia de la Boyaca, Nicolasa, în vârstă de 25 de ani și mamă a trei copii (printre care poetul José Eusebio Caro Ibáñez), a făcut parte din comitetul de întâmpinare. Sora ei mai mică, Bernardina, l-a încununat cu lauri, de data aceasta, pe Eliberator. Soțul ei, Antonio Caro, regalist, a fugit din oraș, temându-se pentru viața lui.

Nicolasa a intervenit pentru iertarea soțului, atât pe lângă Bolivar, cât și pe lângă generalul Santander, omul fiind numit delegat al provinciei Santa Marta la Congresul Constituțional, în 1821.

Între timp, călătorind pe unde îl purtau campaniile, Eliberatorul s-a îndrăgostit de Manuela Saenz, în Quito. Astfel, Santander, ajuns general și vicepreședinte, a rămas la Santa Fe, să frecventeze tot mai des saloanele Nicolasei. Când principiile politice i-au pus pe cei doi generali pe poziții opuse, Nicolasa a fost de partea lui Santander.

Timp de peste zece ani, această aventură amoroasă a reprezentat subiectul de discuție al țării: un triunghi amoros cu doi generali de renume, în care soțului resemnat nu i-au lipsit nici banii, nici onorurile congreselor, cât timp stătea departe de cei trei.

José Eusebio Caro, fiul Nicolasei și al lui Antonio José Caro, a suferit în tăcere, de la o vârstă fragedă, bârfele publice și insultele colegilor de școală, despre iubirile mamei lui și despre încornoratul lui tată. Gura lumii spunea și că fiul cel mic al Nicolasei, Diego, îl avea ca tată pe Francisco de Paula Santander.

În urma conspirației din anul 1828, generalul Santander a primit pedeapsa cu moartea, însă intervenția Nicolasei pe lângă Bolivar a reușit să transforme ordinul de execuție în ordin de exil. Aceasta a costat-o și pe ea domiciliu forțat în orașul Honda, apoi în Guaduas, fiindcă fusese de partea exilatului, cu care a corespondat până în 1831.

Între timp, în 1830, Simon Bolivar Eliberatorul moare, iar Columbia liberă se împarte în trei: Venezuela, Ecuador și Nueva Granada.

În 1832, generalul Santander s-a întors din exil, reabilitat, ca președinte constituțional în Nueva Granada. În scrisoarea adresată surorii lui, Josefita, la Bogota, o ruga ca draga lui doña Nica să-l aștepte acasă.

Trei ani mai târziu, generalul îl găsește pe vicepreședintele republicii, José Ignacio Márquez, în salonul Nicolasei, făcându-i curte. Cuprins de gelozie, a fost gata să-și arunce rivalul pe fereastră. Tot ea a reușit să-i liniștească pe amândoi, nefiind alte pagube. Doar... scandalul...

Relația lor a durat până în 1836, când generalul s-a căsătorit cu o nobilă din Bogota, iar Nicolasa a plecat la Girón, unde locuia fiica ei, Manuela, cu familia. Douăzeci de ani mai târziu, după moartea fiilor ei, emigrează cu familia fiicei în Europa, dezamăgită de situația politică din patrie.

Nicolasa a murit la Paris, în anul 1873, la vârsta de 79 de ani, când și nepotul ei, Miguel Antonio Caro, începuse să fie recunoscut la nivel internațional ca poet. Ea a rămas în istorie ca bunica politicii columbiene: pe lângă fiul și nepotul cu faimă literară și jurnalistică, a avut nenumărate neamuri în politica din Columbia. Ziariștii afirmă că, la una dintre dezbaterile electorale recente, trei candidați erau rude ale ei: Juan Manuel Santos, Rafael Pardo Rueda și Clara López Obregón. Lista extinsă a descendenților acestei bunici originale cuprinde președinți de partide, miniștri, cancelari, foști președinți ai Columbiei și primari ai capitalei, scriitori și ziariști.