Un labirint de străduțe undeva la marginea Bucureștiului. Mergeam pe jos spre termocentrala ce-și înălța corpul subțire de beton într-o arcuire hotărâtă pe care i-o știam din anii copilăriei, când îi urmăream luminile clipind roșii în noapte de pe balconul blocului de zece etaje unde îmi plăcea să stau cu orele și să visez la avioanele care treceau pe deasupra capetelor noastre – capete în care oscioarele urechii interne vibrau în ritmul înfundat al muzicii teritoriilor din sud. Trecusem deja de termocentrală și urcam dealul care își unduia spatele obosit de efortul înălțării – era un deal nou, abia apăruse în peisaj, îi văzusem valurile de pământ unduitor în timp ce mă apropiam de termocentrală.

Am urcat dealul și, dintr-o dată, întreg spațiul s-a deschis, priveam acea imensitate care își întindea spre mine clipirile solare, reflectate în mii și milioane de ochi acvatici: la marginea de sud a Bucureștiului era... marea. Și fusese aici atâta timp, atâția și atâția ani, chiar lângă mine, iar eu nu știusem, nu trecusem niciodată de acea termocentrală, ca și cum nu trecusem de o anumită geamandură a experiențelor mele, care marca punctul dincolo de care începea lumea adevărată. Asta gândeam, în timp ce sunam pe cineva foarte apropiat, al cărui nume îmi tot scăpa. Am renunțat să mai sun și am început să mă apropii de mal, coborând o faleză destul de abruptă. Am făcut câțiva pași pe fâșia de plajă care mă despărțea de apă doar prin câteva zeci de centimetri de nisip aspru și cochilii sparte. Mirosea a sare, mirosea a alge și a scoici uscate de soare. După câțiva pași, plaja făcea un cot, iar în momentul în care am făcut acel cot o nouă lume s-a deschis în fața mea. Bulgaria? Așa aproape? Stătusem atâția ani în București și nu știusem că se putea ajunge atât de repede și ușor aici: mare, terase înșirate pe plajă, una după alta.

Luminile se aprinseseră deja la mese și piscinele care se deschideau spre mare începuseră să lumineze în culori calde, cu nuanțe acvatice: era seară, atât de brusc și de liniștitor seară. De data asta telefonul se conectase: “Trebuie să vii și tu aici, era totul atât de aproape, nici nu știam. Sunt scaune și fotolii în apă, în piscine, se servește masa în apă", spuneam, în timp ce chiar mă așezam la o masă, luminată din interior de o vietate stranie, care pulsa lent. Mobilierul avea forme ciudate, totul era construit în liniile unei arhitecturi tandre, cu multe linii curbe. Oamenii erau îmbrăcați în materiale fine, mătăsuri și voaluri ce luminau discret, stăteau la mese și conversațiile erau înșiruiri de sunete ce creau o armonie împreună cu sunetul liniștit al valurilor de seară. Înregistram toate astea în timp ce vorbeam la telefon: “Ia o telegondolă, sunt peste tot, iar capătul ei în București e pe șoseaua... cum nu știi? Vino în sud... în sud", repetam eu, în timp ce mă uitam mai atent la fețele celor de la mese.

Atunci am remarcat că toate acele fețe incredibil de frumoase erau femei. În momentul în care le-am văzut, ca la un semn, muzica încetă și toate femeile care populau acel loc nedefinit și incredibil își întoarseră capetele spre mine, parcă topindu-mi oasele cu privirea. "În sud, vino în sud...", repetasem eu la telefon, și în acel moment am fost aruncată din vis, în centrul Bucureștiului. Era noaptea de Sânziene.