Văduva neagră, femeia-păianjen, femme fatale... Am putea continua la nesfârșit cu apelativele aduse acestei figuri feminine caracterizate de erotism, de pasiune și, de ce să nu recunoaștem, de moarte. O entitate feminină care își seduce victima până la limita abandonului și după această limită, pentru a-și arăta în final dominația totală. Dar ce se întâmplă atunci când toate aceste atribute nu mai definesc o ea, ci (în aparență) un el? Molina este un personaj aparte. Să-l caracterizăm drept complex ar fi pur și simplu limitativ. Seducător, atent, răbdător. Calmul lui caracteristic rămâne imperturbabil în fața răcelii lui Valentín, revoluționarul marxist care ajunge, printr-o ironie a sorții, să îi fie coleg de celulă. Același calm îl ajută să mănânce din hrana lui Valentín, în ciuda faptului că știa că era otrăvită, pentru a-l convinge de complicitatea lui. O complicitate manifestată mai degrabă față de directorul închisorii, o reinterpretare perfidă a torționarului care nu renunță la tortură, dar o aplică zâmbind, ceea ce este cu atât mai înspăimântător. Farmecul acestui duo trist derivă din complementaritatea lor: fiecare reprezintă reflexia celuilalt, cu lumini, dar mai ales cu umbre, cu adevărate pete provocate de neîmplinirile din trecut. Pe plan politic, amoros, identitar. Molina nu se regăsește în ipostaza de pedofil pe care i-o atribuie societatea. Vorbește despre sine la genul feminin și nu se ferește să-și exacerbeze prin lacrimi foarte dese sensibilitatea față de Valentín, a cărui duritate se conturează prin antiteză. Zilele petrecute în celula păcatelor celor doi se scurg încet, dar nu foarte încet, grație ideii lui Molina de a relata scenarii de film. Despre femeia-panteră sau despre franțuzoaica ce ajunge să fie spion dublu în urma relației cu un soldat german. De fiecare dată, figura centrală este o femeie. De fiecare dată, aceasta se îndrăgostește, dar nu ajunge să aibă parte de fericire. Alter-ego-uri ale femeii închise într-un trup de bărbat, a cărei sau cărui viață nu scapă de sub semnul tragismului. Figura maternă nu reușește nici ea să aducă salvarea. În spatele gratiilor sau în libertate, iubirea este oricum condamnată, chiar dacă învinge trădarea prin refuzul deconspirării. Predestinarea își spune până la urmă cuvântul, iar oniricul pare să fie, în final, o salvare mai sigură decât eliberarea propriu-zisă.

Femeia-păianjen se transformă astfel într-un arhetip al sufocării sociale, iar noi, ca cititori, ajungem să aplaudăm curajul lui Puig de a da glas (chiar dacă în manieră aluzivă) nevoii de afirmare, în contextul extrem de actual al instabilității conceptului de gen, fără a uita vreo clipă de impactul trecutului, cu ale sale ecouri politice.