Am 55 de ani. Sunt pensionar. Pe caz de boală. Cardiac. Am și diabet, sunt insulino-dependent. În urmă cu mai bine de zece ani am suferit o intervenție pe cord deschis cu un nume sofisticat, dublu bypass. Țin minte că mi-au spus medicii că jumătate de inimă era uscată, ca o scoarță de copac, în timp ce cealaltă era moale, dar prea moale, mai fragilă decât este normal pentru o inimă. O inimă sănătoasă duce mult, e puternică, mai puternică decât ar crede majoritatea. Pe atunci soția mea trăia și ea a fost cea care a plâns o noapte-ntreagă, așteptând telefonul medicului care m-a operat de urgență. M-a pus la salvare cu semnătură, deci nu pot să-mi imaginez ce-o fi fost în sufletul ei în momentele alea. În urmă cu un an, din partea mea n-a fost nevoie de nicio semnătură, pentru că medicii nu mai puteau face nimic cu tumoarea ei. Era prea veche, apucase să intre peste tot, să se ridice prin măruntaiele ei, să ocupe teritorii din ce în ce mai vaste ale acelui corp care a fost numai al meu. Așa era pe vremea noastră, sau hai, nu chiar, mai erau și fete mai versate, dar ea nu a fost una dintre ele, iar ăsta este unul dintre motivele pentru care am ales-o. Povestea nu pot spune că a fost una neapărat romantică. A stat în gazdă la mine și la părinți toată perioada liceului, apoi eu i-am trimis o scrisoare din București și am cerut-o de nevastă. A acceptat din prima, chiar dacă, am aflat mai târziu, nici nu îndrăznea să spere la asta. Eram un bărbat ușor de iubit în tinerețe. Acum sunt doar o umbră. Văd pe fețele celorlalți cât de mult am decăzut, chiar daca nimeni nu mi-o spune. Avem doi copii, fiecare cu ale lui, iar eu devin încet-încet un bătrân din ce în ce mai bolnav. Și foarte singur. Îmi mai văd fata în weekenduri – nu toate, doar când poate. Băiatul mai rar, e mai ocupat. Am făcut multe greșeli în viață – am greșit față de toți. Și față de soția mea care mi-a fost loială până în ultima clipă, și față de copii, față de rude, de prieteni. Dar mai ales după ce am rămas fără ea, singurătatea m-a scufundat și mai mult în mizerie și, poate, nebunie. Știu, nebunul nu se gândește dacă e nebun sau nu. Dar eu am toate motivele să o fac. Chiar dacă am greșit mult, boala soției m-a secat și m-a sleit, m-a îmbătrânit peste poate, mi-a slăbit inima și-așa destul de șubredă, dar m-a și ținut acolo, poate mai prezent ca niciodată, mai loial – de data asta – la rândul meu. Mi-am pus toate speranțele într-o minune – chiar dacă nu am crezut niciodată în minuni. Am alergat, am suferit, m-am frământat, m-am prefăcut – sau am fost? – puternic pentru ea. După ce ultimul medic la care am încercat a trimis-o acasă am avut grijă de ea permanent, de la gătit, medicație și încurajări până la situații care nu o dată au făcut-o să-mi spună Victor, n-am crezut că vom ajunge vreodată în halul ăsta. N-are rost să le descriu.

*

În tinerețe jucam mult scrabble și șah. Era pe vremea comunismului, dar turneele la care mă duceam prin țară sunt câteva dintre amintirile frumoase care mi-au rămas de atunci. Eram bun la ambele, am ajuns să joc cu nume mari, mai ales din lumea șahului, am jucat și cu Karpov și Kasparov, încă dinainte să ajungă campioni mondiali. După ce am rămas singur am încercat să-mi umplu timpul cumva, iar față de vremurile alea când nici nu știam ce-nseamnă și cu toată mizeria în care am ajuns să trăiesc, computerul vechi rămas de la fiica mea și o conexiune la internet mi-au salvat în mare parte zilele. Așa se face că am și eu un cont pe o platformă online pe care se joacă Scrabble. Pensionari ca mine, mă gândeam. Oameni care nu au vreo ocupație mai bună. Aici am cunoscut-o pe Silvia, o femeie cu vreo zece ani mai tânără decât mine, cu un job stabil – avocată, soț și copii. Ea este o excepție de la ce mă așteptam să găsesc pe site-ul ăla. Mă-ntrebam la început cum de cineva cu o viață activă recurge la astfel de iluzii pentru a-și umple timpul. Nu știu cum din câteva conversații pe marginea... cuvintelor am ajuns mai mult să vorbim decât să jucăm. Am ajuns să ne arătăm câte puțin din noi – numai ce vrea fiecare să arate, lumea virtuală poate fi uneori atât de mincinoasă... Să facem schimb de poze, dar, ca orice adult trecut de prima tinerețe, cu un bagaj solid de viață după el, mai strecurăm și unele cu copiii deja mari printre ele. Ușor, ușor și într-un mod cu siguranță stupid – nu vreau să stric iluzia nimănui, dar îndrăgosteala unui bătrân bolnav nu are cum să treacă drept ceva demn de duioșie – am început să o iubesc. Așa, la distanță. Cum fac probabil tinerii din ziua de azi, dar în cazul lor e ceva normal. Sigur că ambii, îndrăgostiți de cuvinte fiind, am simțit mereu că spațiul virtual pângărește și bagatelizează stările pe care cuvintele ți le-ar putea oferi într-o variantă mai pură și personală, cum ar fi scrisoarea. Clasica scrisoare, pusă la poștă, cu timbru și scrisă de mână. Dragostea noastră este știută numai de noi, n-are cine să se amuze spunând – aveți chatul instant la dispoziție și voi vă trimiteți scrisori. Da, ne trimitem scrisori – ea mai des. Este atentă mereu și aduce vorba în scrisorile ei de orice îi spun în treacăt că mă supără.

\~\~\~

Și cu an ce trecea îl supărau din ce în ce mai multe, mai ales când venea vorba de problemele de sănătate.

\~\~\~

Mi-ar fi plăcut ca în locul acestui plic să-ți trimit scrisorica de 7 zile... dar am tot amânat-o, gândit-o și răzgândit-o, în dorința de a o face cât mai frumoasă și mai potrivită pentru o lectură atât de îndelungată... în locul ei îți trimit: “Scrisoarea pentru urechea ce-și supără stăpânul".

Sper să ajute… mai ales că pe lângă bulinele tămăduitoare am pus în ea și niște vrăji bune, care nu se văd, dar te vor împresura de cum vei deschide plicul. 

Să te faci bine repede – repede!

Cu mult drag,

Silvia 

*

Victor,

M-a frământat zile la rând gândul de a ghici care ar fi cadoul potrivit pentru ziua ta. Cum acest demers dădea semne evidente că va sfârși într-o fundătură, am pornit pe alt drum. M-am gândit să-ți trimit ceva făcut de mine. Nu știu dacă verdele acestui “obiect" e verdele primăvăratec care îți place ție, nici dacă dimensiunile lui sunt potrivite și nici dacă îl vei purta vreodată. Dar e sigur verde și e sigur foarte cald – și la propriu și la figurat. Asta făceam în timp ce povesteam cu tine și jucam Scrabble, având reacții destul de întârziate ca să mai întorc câte un “opt". Așa că, în opturile astea sunt multe cuvinte (chiar și “stirax").

Aș mai fi vrut să-ți trimit o ceașcă frumoasă de cafea și să îmi păstrez eu perechea, ca să putem bea din când în când câte o cafea împreună, dar n-am găsit nimic care să se potrivească gândului meu. Așa că, am ales un set, stilou + pix geamăn cu al meu, dar pe considerentul că e din lemn, un material care mie îmi place pentru căldura lui. Poate mai scrii din când în când câte ceva... Aș fi vrut ca de ziua ta să fii la fel de fericit cum am fost eu de ziua mea și mi-e tare ciudă că tocmai acum nu te simți bine. Mi-am închipuit această zi de multe ori, ca pe un scenariu de film, și când vei avea chef îți voi povesti ceea ce avea șanse de a deveni realitate dacă nu ar fi intervenit problemele tale de sănătate. Ca să te faci bine mai repede, îți trimit și două clementine (ți-aș fi făcut o prăjitură, dar n-ai voie!)... :).

Îți doresc să fii sănătos, să fii fericit și să ai parte de cât mai multe bucurii. La mulți ani!

*

Îți amintești prima noastră discuție? Începutul ei? Mi-ai cerut să-ți spun un cuvânt care să-ți placă. Am spus “amurg". Acum e amurg, Victor, în toate dimensiunile spațiale și temporale...

Da, ai avut dreptate: am o problemă... Și dacă vei vrea vreodată să te gândești la ceva frumos, să NU te gândești că te-am iubit... ci la această mică și insolvabilă problemă a mea, la cât de mult de iubesc... acum și mereu...

Silvia

*

Pentru tine... dragostea mea...

Iartă-mă,

Silvia

*

Dragă Victor,

Scrisorica asta a trăit deja câteva zile... nescrisă... a fost când veselă, când tristă, spunând multe sau nimic, îmbrăcând o haină convențională sau etalând, lipsită de pudoare, cuvinte pe care aș vrea să le atingi...

Dar tu mi-ai spus că vrei un timp al liniștii... și când privesc pe fereastră cum ninge fără încetare, această cădere lină, într-un tablou lipsit de culoare, pare însăși liniștea... în care cel mai potrivit lucru ar fi să nu-ți spun nimic, să tăcem un timp împreună, încercând să ne (re)găsim...

...cum nu pot să te iau de mână și să simt cum textura pielii tale îmi transmite fără litere și fără sunete acel mister din miezul celor aproape 700 de zile, trebuie să mă întorc la cuvinte...

E un timp al cadourilor și al urărilor. Aș fi vrut să-ți trimit ceva făcut de mine. Un lucrușor cât de mic, care să cuprindă un timp dăruit ție... dar n-am reușit. Am ales o carte a unui scriitor pe care mi l-ai pomenit cândva, pe care nu l-am citit și nici nu cred că-l voi citi din moment ce pe copertă scrie “horror" :).

M-am întrebat, fără a avea nici acum un răspuns pe deplin mulțumitor, ce-aș putea să-ți urez pentru noul an... uite ce-a ieșit, ca din gura unei ursitoare:

Să te trezești zâmbind în fiecare dimineață, să te împrietenești cu timpul, trăind înțelesul fiecărei clipe, să simți cu încântare cât ești de viu!...

...și dacă asta are vreo importanță, să-ți amintești măcar din când în când cât de mult mă bucur că exiști...

Cu mult drag,

Silvia

*

Victor, m-am gândit de atâtea ori la inima ta, în materialitatea ei. La faptul că a trebuit să fie ajutată pentru a continua să bată... Zâmbesc și-mi vine să te-ntreb: pe tine te-a învățat oare cineva că nu e puțin lucru ca o femeie să se gândească la inima ta cu duioșie?

Rațiunea, logica, ironia, gândirea mea sintetico-analitică (mintea mea) – să nu îndrăznești să spui că ai remarcat din când în când absența unora dintre elementele enumerate! –, îmi umbrește în parte drăgălășenia. Chiar și așa, mă simt încă privită, dorită, iubită, încă în deplinătatea farmecului feminității. Și-atunci... de ce mă gândesc la inima ta? De ce aș vrea să te mângâi pe obraz și să te țin de mână? Chiar pe tine. De ce mă doare orice supărare pe care ți-o aduc fără voia mea? De ce calc pe tăișul  vorbelor tale sau pe ghimpii pe care uneori mi i-ai pus în cale ca și cum nu m-ar răni? Să încerc să-ți explic? Să-mi explic? Aș spulbera tot farmecul și tot n-aș găsi un răspuns mulțumitor... 

\~\~\~

Și multe, multe alte scrisori timp de șapte ani. Până când...

\~\~\~

Nu știu în ce ordine a citit tatăl meu aceste scrisori, ce-a simțit deschizând-o pe fiecare-n parte, ce răspunsuri a scris la rândul lui. Mi-a spus cu deschidere despre relația asta platonică într-o zi când l-am vizitat. N-am fost nicio secundă geloasă în locul mamei, știam cât era de singur, dar și cât de nepotrivit planurilor mele să mă întorc să-i fiu alături. Într-un fel chiar mă bucuram că a găsit o poveste platonică de iubire care să-i umple timpul, fără să știu atunci că, exact ca-n orice altă poveste de iubire, urma să aibă parte și de supărare și dezamăgiri. Scrisorile de la această femeie pe care nu am întâlnit-o niciodată mi-au confirmat că inima tatălui meu a bătut puternic și-n ultima parte a vieții lui. Inima lui, cea ajutată să continue să bată pe când eu eram doar un copil. Au încetat să mai vorbească cu câteva luni înainte de primul lui atac cerebral, întâmplare care i-a luat cuvintele și nu știe nimeni precis dacă și rațiunea. Am anunțat-o eu pe Silvia, așa am simțit că se cuvine. În toți acei șapte ani plini de scrisori ea sigur i-a fost mai aproape decât mine, eu abia mai târziu am început să mă frământ în ceea ce-l privea.

*

Mi se pare că soarta a fost ironică și cinică față de acest om care pentru mine a fost format exclusiv din cuvinte, de cele mai multe ori atât de frumos exprimate, dacă l-a adus în starea în care nu mai are acces la pronunțarea și scrierea lor.

*

Draga mea,

Mă gândesc de câteva ore ce să-ți scriu și nici acum nu știu dacă voi găsi cuvintele potrivite… Îmi pare tare rău pentru tot ce i s-a întâmplat în ultimul an și jumătate, pentru suferința lui, care știu că te-a apăsat și pe tine. După ce mi-ai spus că e în azil m-am gândit să-i trimit o scrisoare... doar ca să nu se simtă alungat din lumea de-afară. Apoi am amânat, ceea ce uneori e un alt fel de a te răzgândi lăsând pentru un mai târziu nedefinit ceea ce de fapt nu ai pentru când să amâni. A murit. S-a închis o carte cu povești. Povești trăite cu intensitate maximă, amorală (nu imorală!). Credea că vor mai veni alte vieți. Sau poate nu credea cu adevărat, ci îi plăcea doar să stea din cand în când în mijlocul unui joc poetic și să-i dea crezare visând.

M-a rugat cândva, cu un soi de disperare, să nu-l uit. A făcut atât de multe lucruri frumoase și atât de multe lucruri urâte în ultimii 7 ani de când îl cunosc, încât ar fi imposibil să-l uit. M-a iubit cu o pasiune pe care nu am vazut-o la nimeni niciodată  și nici în cele mai urâte momente ale lui nu a încercat să-mi facă nici cel mai mic rău. Nu e puțin lucru :) 

Când am anunțat-o pe o prietenă de-a lui pe care și-a făcut-o pe site-ul de Scrabble, mi-a spus că a aflat că multe lucruri pe care i le-a spus el nu sunt adevărate. Din păcate, după ce Victor s-a îmbolnăvit au ieșit la iveală multe lucruri urâte în ceea ce-l privește și câteva altele mai triste cu care nu vreau să-ți încarc sufletul ....

Asta nu înseamnă că el nu a avut partea lui frumoasă și luminoasă, pe care, cel puțin în relația cu mine, și-a dezvăluit-o cu prisosință. Mi-a fost foarte drag și îi păstrez o amintire frumoasă…

Pentru fetița lui dragă, gândurile mele bune :) Pentru el, doar "rămas bun!"…

Cu drag,

Silvia   

*

Da, a greșit mult, așa cum îmi imaginez eu că ar mărturisi dacă ar avea șansa să-și scrie povestea de acolo unde este acum. Atât înainte de a o pierde pe mama, cât și în perioada contemporană relației virtuale cu Silvia. Dar eu nu am reușit să aflu dacă tot ce a greșit nu s-a datorat cumva dorinței lui de a fi iubit. Am frânturi de poveste, informații trunchiate, încercările mai mult sau mai puțin voalate ale celor care l-au cunoscut de-a mă deturna de la subiect. Ce știu sigur este că a mințit mult, foarte mult, pe mine, pe mama, pe fratele meu, pe această femeie și poate pe multe altele. În perioada în care vorbea cu Silvia și-a creat mai multe nick-uri pe site-ul de Scrabble, atribuindu-și identități diferite cu fiecare și construind o viață proprie, cu o mulțime de amănunte, pentru fiecare personaj. Era ușor de dibuit sub fiecare nick pentru că majoritatea jucătorilor de pe site-ul de Scrabble nu comunicau decât în limite foarte restrânse. El voia însă să-ți spună toată povestea vieții "lui" și să provoace o discuție de amploare. Aflând toate lucrurile astea nu pot să nu mă gândesc dacă nu cumva iubirea – lipsa ei – l-a făcut să își clădească viața pe minciună. Când vrei să fii iubit – chiar dacă trebuie să minți mult pentru asta, ajungi să faci gesturi disperate. Silvia a crezut mulți ani în identitatea pe care tata a creat-o pentru ea.

Într-un an, de ziua mea, cand nu mai vorbisem cu el de vreo 3 luni, un avion a purtat deasupra orașului meu un banner pe care scria: "Te iubesc Silvia" (chiar lipsea virgula). În aceeași zi, același anunț apărea în spațiul publicitar de pe prima pagină a tuturor ziarelor locale. Am fost foarte impresionată. Mai târziu m-am gândit că probabil a cheltuit foarte mult pentru acest cadou... 

În fața ei el a construit o identitate cu care nici mama, nici noi, nu l-am vazut niciodată, o versiune a lui după care a tânjit mult, dar care poate din cauza ghinionului, poate a nepăsării, a ajuns să devină cu an ce trecea mai departe de realitate. Omul cult și bogat cu care a corespondat Silvia ani la rând era într-adevăr un om cult, dar care trăia în mizerie și care a mințit mult pentru a ajunge să-i ofere acel cadou opulent… din și pentru iubire. 

Poate că și iubirea naște monștri. Și nici măcar nu este vina lor.