Revistă print și online

Când ți se închid ușile în țara din care nu ai plecat

Lehamitea este la granița cu renunțarea și, în timp, poate cu pesimismul și depresia. La intersecția dintre bună intenție și nepăsare, entuziasm și atitudine rezervată. Nu poți ajunge lehămesit decât după repetate puneri pe banca de rezerve. Când lumea din capul tău, idealistă, altruistă, dă nas în nas și ochi în ochi cu lumea celor care știu ei mai bine cum stau lucrurile, care nu se lasă intimidați de chestii ușoare precum sentimentele, emoțiile, poezia, etica. Pragmatici, eficienți, de succes. Lehamitea de a nu mai avea inițiativă, de a nu mai acționa, de a nu mai povesti, de a nu mai scrie, de a nu mai împărtăși cu lumea gândurile, ideile, creația.

Este starea aceea când ți se închid ușile în țara din care nu ai plecat. Când nu mai ai trecere și intrare. Când cărțile tale nu mai sunt văzute. Când manuscriselor tale li se răspunde cu un nu politicos și rece. Pentru că nu mai ești în grupul de scriitori nu știu care. Pentru că nu mai ești în organizația cutare. Pentru că și dacă ai fi tot nu ar însemna cine știe ce. Pentru că ai spus, poate, lucruri care deranjează pe unii și pe alții, nici nu știi pe cine. Pentru că te găsești să ții tu cu dreptatea când dreptatea se negociază elegant la masa intereselor și ipocriziilor bine ascunse. Pentru că nu ești de-al lor și nu ai fost niciodată. Pentru că ești pe un drum al tău. Starea aceea în care nu mai aștepți prea mult de la lumea literară din țara ta. Cu toate cluburile, organizațiile, editurile, institutele, ministerele, revistele, festivalurile și târgurile ei. Starea aceea în care începi să te resemnezi, să scrii doar pentru tine, poate și pentru eventualii cititori, rămași de demult sau câștigați între timp, mulți-puțini, la care încerci să mai ajungi, mereu pe căi neoficiale, ca și cum povestea ar fi o afacere strict personală. Starea aceea în care ți-ai dori mai degrabă să fii afară decât în țară.

Și toate astea sunt doar niște stări, niște gânduri. Pentru că în realitate nimic nu te descurajează de la scris. E ceva care ți-a intrat în sânge. Gata, adio și nu mai ai cuvinte. E o chestie pentru toată viața. Mai ai cuvinte. Bune de scris. Poate, de la vorbit te mai poți reține. Păstrezi tăcerea când învârtiții sorții trag sforile, fac jocurile, când proștii și ticăloșii dau lecții, când pe scene se maimuțărește ideea de literatură, de scris, de succes. De la vorbit, da. Stai deoparte, închizi ochii. De la scris însă mai greu spre deloc.

Adevărul crud… Să-l spui… Da. Demult și totuși în epoca noastră, mi se oferise șansa de a scrie critică literară. Mi-am luat rolul în serios și am scris despre zeci de cărți. Rezultatul a fost că am câștigat admirația și respectul unor scriitori, dar și ura unora dintre cei în cauză. Mari și mici. Vedete și obscuri. A ieșit scandal, am primit telefoane și scrisori în care mi se livrau lecții despre scris și despre înțelegerea poeziei, ba eram și amenințat cu tot felul de tâmpenii, cu luarea boilor de la bicicletă. Nu-mi păsa. Îmi păsa doar de literatură și de dreptate.

Acum, când citesc un manuscris cu stângăcii, greșeli, spun, la fel, politicos, ceea ce cred. Nu am diplomația literară. Probabil că ar trebui să nu mai fac asta. Nu pot schimba lumea. Fiecare cu limitele proprii.

Dincolo de toate astea, însă, critica ar trebui să fie mai importantă. Nu este. Am sentimentul că nu vom atrage niciodată cu adevărat atenția ca scriitori – nici cititorilor români, nici celor de "afară" – dacă nu vom scăpa de îngâmfarea auctorială penibilă (specific românească oare?) și nu vom renunța la ideea păguboasă că scrierile noastre nu pot fi nicicum obiectul contestării critice. Nu, nu este deloc deloc plăcut să fii criticat, contestat, firește, dar nicăieri în lume valorile adevărate – vorbă mare – nu au apărut în absența criticii, iar principiile libertății în artă și în viață trebuie să poată fi aplicate și pe operele noastre unice și nemuritoare. Dacă nu acceptăm această minimă condiție, picăm în capcana unei totale inadecvări. Cum reaua intenție e întotdeauna ușor de detectat într-un demers critic, e necinstit și inutil să o vedem în toate demersurile critice care pun la îndoială genialele noastre scrieri.

E necinstit, pentru că e mai ușor să pui în funcțiune mașinăria victimizării și delirul persecuției decât să reflectezi o clipă la realitatea lucrurilor. În fine, cred că literatura română nu se poate afirma așa cum ar merita și din cauză că nu funcționează în interiorul ei spiritul critic. Pe de o parte, autorii au pragul scăzut de rezistență la frustrare și nici nu prea au simțul umorului, iar pe de altă parte, cei mai mulți critici sunt oportuniști, obedienți, lipsiți de caracter. Curajul în critică este rar, iar când apare, este supus, din păcate, unor presiuni (inimaginabile pentru cineva dinafară) tocmai din partea autorilor, dar și a unor grupuri care funcționează ca niște găști. Nu folosește nimănui reacția inflamată a unui autor la o recenzie negativă, deși autorul are, la rândul lui, tot dreptul să reacționeze. Mai mult, când reacția este de fapt un potop de insulte, autorul își arată limitele, lipsa de maniere și chiar... lipsa talentului. Acel autor nu se mai comportă ca un scriitor, ci ca un activist al propriei biografii pe care o admiră în oglindă la nesfârșit. Când critica va fi privită mai relaxat de către autori și tot mai mulți critici vor gândi cu propriile minți în demersul critic, atunci va începe probabil și literatura română să conteze cu adevărat în ochii oamenilor, de aici sau din lumea largă.

Literatura este o poveste frumoasă. Nu merită amestecată în politichiile noastre obscure și mărunte. E o poveste mare cu povești mai mici. De multe ori am fost prins de ele sau m-am aflat chiar eu în mijlocul lor. De exemplu, când undeva în străinătate am aflat, la un eveniment cultural, că primul chinez pe care îl cunoșteam personal, un artist, era chiar din singurul loc din China pe care îl pomenisem în poemele mele himerist-călătoare. Sau când, peste ani, după călătoria himerist-imaginară din poemele primei tinereți, am ajuns să văd pe bune locurile "vizitate" atunci, să retrăiesc "live" propria poezie. Sau când auzind povestea "himerismului poetic", un profesor de psihologie de la universitatea ieșeană a spus că acest concept literar este de fapt o abordare "avant la lettre" specifică terapiei narative și m-a îndemnat să urmez formările lor în acest domeniu, ceea ce s-a și întâmplat. Povești chiar mai multe. Care încă mă entuziasmează. Care mă țin conectat emoțional la un fel de metavers al scrisului în absolut, paralel cu viețile noastre trecătoare, deasupra lor, un rai al scriitorilor și cititorilor unde literatura este chiar aerul de respirat.

Vasile BAGHIU

Poet, prozator și eseist din generația nouăzeci, a debutat editorial în 1994, cu volumul de poezie Gustul înstrăinării. Dintre scrierile sale amintim Punctul de plecare (proză scurtă, șaisprezece transcrieri (2004), Ospiciul (roman, 2006), Magia elementară (poeme alese, 2011), Planuri de viață (roman, 2012), Fericire sub limite (roman, 2014), Metode simple de încetinire a timpului (poeme, 2019) etc. A fost recomensat cu mai multe premii, între care Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor, filiala Iași (2007), Premiul "Liviu Rebreanu", în cadrul "Colocviilor Liviu Rebreanu", Bistrița, 2012, Premiul pentru poezie "Mihai Ursachi" (pentru volumul "Depresie") al Uniunii Scriitorilor, filiala Iași (2013) ș.a