Văd cum se apropie de noi insula Taquile. Adina bea ceai de coca încontinuu și se plânge de dureri de cap din cauza altitudinii. Și eu am dureri de cap, dar din cauza Adinei. Oricât de calmă sunt în general, sunt momente și persoane care mă fac să îmi doresc, după cum e vorba, ca unii oameni să fi folosit mai des prezervative – în speță, părinții Adinei. Pe undeva e bine că ea nu reușește să aibă copii, măcar pe linia asta dezastrul poate fi evitat. Știu, sunt rea. Nu-mi place când sunt așa, chiar dacă e vorba doar de un gând răutăcios pe care nu-l exprim. Îi spun Adinei că și pe mine mă doare capul; și-mi schimb locul în barcă. Măcar n-am mințit, chiar mă doare capul, și nu doar la figurat.

Insula Taquile e frumoasă, caldă și pustie. Totul e îngrijit de o mână de oameni. Femeile au activități bărbătești, bărbații se ocupă de treburi femeiești, precum cusutul. Arta lor textilă face parte din patrimoniul UNESCO, spune tuturor Ioana, și toți emit interjecții admirativo-uimite. Îmi plac natura și liniștea de aici, străduțele pustii și soarele orbitor. Mi-ar plăcea să trăiesc aici – sau altundeva unde viața se desfășoară asemănător. Fără Armand, clienți și dosare murdare. Îmi doresc o întoarcere la lucrurile cu adevărat importante, îmi e dor de viața de la țară, de vremea capricioasă, de animale, de cerul larg deschis și de Deu. Și de tata.

Gălăgia iscată în jurul pregătirii mesei îmi întrerupe gândurile. Mâncăm ceva tradițional, în curtea unuia dintre localnici. Ceva turistic, desigur, dar aici totul pare natural, nimic contrafăcut, atitudinea gazdelor se simte ca fiind autentică. Vreau să mă ridic de la masă și să mă plimb. Fac asta și lumea mă lasă în pace. Aici se poate.

Drumul de întoarcere pe lacul Titicaca, spre Puno. Se zăresc niște nori negri înainte să plecăm, le atrag atenția, dar omuleții negricioși care conduc barca spun că e ok, nicio primejdie. Și totuși. Pe la jumătatea drumului, în plin lac, o furtună teribilă. Știu că nu sunt suficienți colaci de salvare. Lacul cu temperatura de zece grade. Omuleții negricioși numai fețe de "e totul ok" nu au. Câțiva bărbați din grupul nostru, mai cu inițiativă și cu ceva sport în antecedente, dau tot felul de sfaturi care nu sunt nici cerute, nici ascultate, decât poate de partenerele lor. Pentru care probabil sunt și date, de fapt. Imaginea de macho, indiferent de situație. Câteva turiste chirăie îngrozite, Adina vomită, eu am mâinile încleștate pe bara locului din fața mea și privesc fix la hăul care se deschide în fața bărcii ori de câte ori șandramaua coboară vertiginos de pe vârful unui val înalt spre hăul de apă de dedesubt. Sunt convinsă de fiecare dată că valurile o să ne acopere. Nu știu să înot. Dar și dacă aș fi știut, în apa asta e inutil. Nu am putere să-i înjur în gând pe omuleții negri. Trebuia la naiba să-mi ascult intuiția și să rămân pe Taquile. Deși acolo nu au cazări. În fine.

Trece multă vreme în care și eu și ceilalți ne vedem sfârșitul pe fundul lacului Titicaca, un nume chiar de caca, mă gândesc, și chiar asta o să ajung, un caca, și o să hrănesc tot felul de viețuitoare care abia așteaptă să se înfrupte din carnea mea deja intrată în putrefacție, devorată de o frică viscerală care-mi atacă celulele cu virulența unui agent de înaltă toxicitate biologică. Nesperat, printr-o stație radio, omuleții negri primesc indicații și reușim să ajungem într-o zonă calmă a lacului, o zonă plină de un stufăriș des, care oprește vântul și formarea valurilor, dar în același timp ne oprește și nouă înaintarea. Nu contează, mă simt de parcă îmi curge unt topit prin vene, toate rănile cauzate de lamele fricii încep să se închidă încet în acea plutire greoaie printre tulpinile portocalii, uscate și foșnitoare. După ceva vreme, reușim să intrăm în zona golfului, ferită de vânt, și să ne îndreptăm cu viteză spre Puno. Caracatița acelei frici ancestrale își retrage tentaculele din venele mele, devine un nod în stomac ce se desface treptat în fire subțiri care sunt digerate de sucurile gastrice și de o liniște care mă învăluie într-o minunată nepăsare.

Peste Puno s-a lăsat deja noaptea, de pe mal privesc depărtarea acvatică din care tocmai am venit și în a cărei întunecime și necunoscut, în mod paradoxal, acum aș vrea să mă întorc, să mă scufund, să mă risipesc. Fascinația depărtărilor. În minte îmi răsună Feel, a lui Robbie Williams. Before I fall in love / I’m preparing to leave her. Rezumă bine. Mereu anticipez sfârșitul, chiar înainte de orice început, de orice gest schițat spre lucruri care sunt încă în stadiul de concept. Resping până și conceptul. Un fost coleg, un avocat educat și probabil înțelept, care la un moment dat mă inclusese în planurile lui de a-și crea o familie cu o femeie tradiționalistă, care să-i crească frumos și să-i educe bine copiii într-o vilă pe care tocmai o construia pe malul lacului Floreasca, mi-a spus că eu nu iubesc pe nimeni, iubesc doar conceptul de iubire. Era evident că pe el nu-l iubeam, aici s-a potrivit, dar de multe ori după ce mi-a spus că i-aș educa bine copiii și după ce eu i-am spus că nu sunt o femeie tradiționalistă, m-am gândit la vorbele lui. Pe moment crezusem că doar pe el nu-l iubisem, dar, gândindu-mă mai bine de-a lungul anilor, cred că avea dreptate cu totul. Nu cred că iubesc cu adevărat pe nimeni. Iubesc ceva vag, ceva ca o cerneală luminoasă împrăștiată de undeva de sus prin lucruri și oameni, o cerneală a cărei strălucire creează peste tot unde vagi de o frumusețe al cărei sens încerc încontinuu să-l aflu. Să prind o literă, mai multe, să prind un cuvânt sau câteva cuvinte pe care să le iubesc cu adevărat, într-un mod pur și absolut. Cu alte cuvinte, caut cai verzi pe pereți. Și, cu toate astea, acum, în noapte, de pe mal, la marginea orașului Puno, zăresc în depărtare, în apă sau pe cer, nu-mi dau seama exact, o urmă a ceea ce caut. Și abia acum îmi devine clar ce este. Nu e niciun sens profund, nicio explicație, e doar o stare. Pe care o am acum și pe care aș vrea s-o prelungesc la nesfârșit. Și știu că nu se poate. Before I fall in love, I’m preparing to leave her. Întorc spatele depărtării strălucitoare, fascinației risipirii. Mă apropii de grupul care împărtășește senzațiile morții pe lângă care am trecut cu toții atât de aproape. E clar că ăsta o să fie subiectul serii. Dar nu-i nimic, e doar o seară. Apoi o să ne întoarcem cu toții la viețile noastre obișnuite, în care facem și trăim totul ca și cum moartea ar fi o noțiune străină, un concept fără concretizare, și nu o strălucire de o frumusețe care-și împrăștie la nesfârșit urmele vagi peste tot.

Fragment din romanul în lucru