nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Scriitori respinși la Litera

Zilnic primesc texte pentru colecția Biblioteca de Proză Contemporană (BPC) de la Litera, însă puține dintre ele ajung la tipar. Celelalte compun masa din ce în ce mai largă a respinșilor, transformați peste noapte în insurgenți, cu umori, făcând caz de imaginare fapte eroice.  Aproape niciunul dintre respinși nu este dispus să aștepte. Nimeni nu admite că ar fi alții mai buni decât el. Procesul de selecție este compus din mai multe etape. Am mai spus, sunt doar un scriitor care recomand proză. Dar recomandările mele trec pe la lectori, pe la evaluatorii de piață, prin ședințe de redacție și în ultimă instanță pe la editorul general. Puține dintre textele pe care le-am propus se reîntorc la mine, iar dintre acestea aleg unul singur aproape în fiecare lună. Inevitabil, există respinși. Mulți. Și toți aceștia vor să știe de ce le-a fost respins manuscrisul. Dacă se poate vor să cunoască exact ce defecte are scrierea lor. Or, asta este treaba criticii. O editură alege ceea ce se potrivește criteriilor ei. Tocmai de aceea m-am hotărât să vorbesc astăzi despre respinși.

BPC este, așa cum am anunțat deja, o colecție care pune pe primul plan diversitatea (tematică & de stil). Or,  prima greșeală a aspiranților se întemeiază pe reluarea temei unei cărți aflate pe piață: a apărut în colecție o carte despre moartea tatălui, simptomatic apar zece manuscrise pe tema asta. Mai grav chiar, există scriitori (nu puțini) care își imaginează conținutul unei cărți sau iau de bună o însemnare de pe net și își fac o opinie aproximativă despre conținutul cărților publicate. Așa, de pildă, cineva își închipuia că Translucid, romanul Ligiei Pârvulescu, ar fi un SF și voia să-i fie publicat un volum de povestiri SF, scrise în maniera anilor 70, sub motiv că sunt exact ca romanul sus-menționat. Nu știa că acel roman oferă o schemă narativă absolut nouă, că e vorba despre o dramă contemporană proiectată într-un număr impresionant de detalii etc.  

  • Prin urmare, prima regulă  pentru un scriitor care vrea să publice este aceea de a cunoaște colecția pentru care optează.

În acești ani, în care am intrat în contact cu scrisul contemporan, am constatat că puțini prozatori au cunoștințe minime despre narațiune și scris, despre fenomenul literar.

  • A arunca un ochi peste o carte teoretică ar putea fi util; de exemplu, un dicționar, ceva gen Lector in fabula de U. Eco s-ar putea dovedi folositoare. Dar la fel de prețioase sunt lecturile de proză contemporană, care te pun în contact cu fenomenul din care vrei să faci parte.

Colecția BPC e formată în special din romane cu poveste  fermă și noutăți stilistice evidente. Cu toate astea, mulți mi-au propus povestiri, texte dramatice, scenarii și chiar poezii. De pildă, Radu Găvan mi-a trimis un poem, respins anul trecut. Sigur că poemul e o specie epică, totuși rămâne în esență o compoziție sintetică, are o anume cadență, o imagerie specifică. Poate fi potrivit pentru colecțiile de nișă, pentru editurile mici, care nu-și pun problema vânzărilor. 

  • Aș spune prin urmare că a treia regulă este aceea de a trimite narațiune pentru o colecție de proză.

O altă chestiune se  leagă de proza scurtă. Există aproape o invazie de volume de povestiri. S-a creat falsa impresie că s-ar cere proză scurtă. Piața spune însă altceva: povestirile se vând doar în cazul autorilor mari, cu un public deja format. Desigur, se publică multă proză scurtă, în tiraje foarte mici, ca parte a unei "industrii", fără importanță pentru literatură - să nu vă prefaceți că nu știți la ce industrie mă refer!:)

 În BPC apare în fiecare an un volum de proză scurtă colectivă, dar mai mult cu valoare de catalog, fără a fi efectiv reprezentativă pentru colecție. Au apărut două astfel de cărți și este în lucru un al treilea volum. Toate celelalte 24 de volume sunt romane. 

De ce nu publicăm povestiri? Pentru că nu se vând. Rareori, autorii scriu povestiri închegate, cele mai multe fiind scrieri din categoria vanity, fără potențial de piață, fără cititori. Se vorbește (mult) despre povestiri, fără a exista o piață reală, fără a exista povestire - multe fiind consemnări, descrieri fără  valoare literară.

  • Dacă o colecție conține preponderent romane, ca BPC, nu văd de ce-ai trimite proză scurtă.

Există apoi mania "plachetelor". Este vorba despre volume cu mult sub numărul standard de pagini, propulsate sub falsa și isterica idee că o capodoperă trebuie să fie scurtă. Dar aici nu este vorba despre capodopere, ci despre încercări oprite pe intrigă. Atunci când nu ai o operă de nota zece, e nevoie de spațiu pentru a crea minima empatie cu cititorul. Dar oricum astea sunt motive exterioare, într-o lume în care nimeni nu dă doi bani pe valoare. Așa că voi trece la celălalt impediment al cărților excesiv de scurte. Pentru o editură mare, care are cărți în librării, plachetele sunt cărți pierdute, lipite de alte volume și imposibil de vândut. Cărticelele subțiri sunt pentru edituri mici, cu tiraje inexistente, care pun coperta pe net și fac atâta gălăgie încât titlul sau numele autorului se impun, fără ca cineva să citească ori să vadă cartea respectivă. Bineînțeles, există excepții, dar ele știți, întăresc regula:

  • Standardele internaționale pentru roman sunt de minimum 70.000 de cuvinte și maximum 120.000 de cuvinte.  E OK și o carte de 50.000 de cuvinte, chiar de 40.000. Dar când scade sub 30.000, iar scriitorul nu are forță epică (de altfel, o calitate foarte rară), acea carte e pierdută.

Sigur că există exemple numeroase de cărți scurte, dar rețineți: cele bune nu sunt la îndemâna oricui. Cele mai multe sunt producții virtuale, fără cititori reali. Povestirea fiind scurtă, diegesisul devine esențial. Dacă pe 20 de pagini nu se întâmplă nimic, nu există conflict, nu e poveste - cele 20 de pagini ajung la gunoi. Dacă într-un roman de 200 de pagini, nu se întâmplă nimic, nu apare conflict etc - există măcar șansa unei legături cu cititorul prin ultima treaptă a cerșetoriei sale, anume aceea de a-ți promite o poveste. Scriitorul slab adaugă personaje în neștire, lungește inutil narațiunea, fără să aibă idee cum s-o termine. Deși romanul e prost, îl ții minte prin această promisiune care te-a ținut lângă el, poate printr-un personaj, prin stilul frumos… Dar proza scurtă care n-are o minimă compoziție epică, ci e doar o relatare despre cum naratorul privește cerul, nici măcar nu se ține minte.  Desigur nici într-un caz nici într-altul  nu există șanse de publicare.

  • Un roman trebuie să aibă poveste fermă și nouă.

Unii s-au supărat că n-au fost publicați și-au mers cu teatralitate la altă editură. Este foarte bine, aceasta dovedește că: 

  • pentru orice carte există o editură potrivită. Prin urmare, nu disperați, dacă manuscrisul a fost respins!

 

Doina RUȘTI

Scriitoare, prozatoare, autoarea romanelor Paturi oculte, Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017), Manuscrisul fanariot (2015), Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009), Zogru (2006), Omulețul roșu (2004) ș.a. Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române. Tradusă în 15 limbi. Afilieri: USR, PEN, DACIN SARA, ACF. EU doinarusti.ro