Volumul Lexus pe cărbune de Ofelia Prodan (Cuvânt însoțitor de Emanuela Ilie, Editura Limes, 2023) oferă, încă de la prima lectură, spectacolul inconfortabil al unei lumi care se schimbă imperceptibil, dar decisiv de la un cadru la altul și a cărei coloratură distopică devine din ce în ce mai recognoscibilă pe măsură ce detaliile se acumulează sistematic. Dacă primele poeme pot da senzația unei realități distorsionate, concentrate în imagini ce par desprinse din literatura SF, înaintarea în lectură deschide perspectiva unui joc identitar între necunoscut și recunoscut, între repulsie și identificare, între a fi și a ști că ești. Nu este însă un joc gratuit: la capătul volumului, cititorul rămâne cu paradoxul unei conștiințe hipertrofiate, dar în continuare incapabilă să înțeleagă transformările din jur, ceea ce îl obligă să își reconsidere raporturile cu lumea, cu semenii umani și postumani și, nu în ultimul rând, cu propria interioritate, supusă de asemenea unor reconfigurări terifiante.

Problemele intens discutate ale lumii în care trăim – războiul, pandemia, poluarea, criza energetică, relația cu alteritatea terestră și extraterestră, limitele ingineriei genetice etc. – devin pilonii unui demers orientat înspre interior, aspect ce se observă încă din primul poem. Invazia extratereștrilor nu aduce numai o nouă paradigmă umană, ci mai ales deruta acută a celui care percepe inevitabilul schimbării lăuntrice. Optica pruncului incapabil să înțeleagă ce i se întâmplă va fi, astfel, o convenție recurentă pe parcursul volumului, expresie a căutării unei repaos intelectual, a posibilității de a accepta metamorfoza fără a o transforma în obsesie cognitivă: "numai eu stau cuminte în cărucior/ cu suzeta în gură și privesc lung nu foarte lung/ dar în câmp magnetic încrucișat cu câmp electric" (p. 7). La fel, problematica poluării și, la modul mai general, a îndepărtării de natură devine pretext de reflecție asupra "poluării" interioare: "plastic înghit peștii păsările mamiferele/ omul e un produs sintetic" (p. 47). Altfel spus, artificialitatea din mediul exterior e internalizată și metabolizată, până când omul însuși nu mai e capabil să producă decât replici ale toxicității care îl înconjoară.

Frica de artificialitate și clișeu reprezintă, de altfel, un alt element important al volumului Ofeliei Prodan. Convenția originalității e deconstruită patetic, cel mai elocvent din acest punct de vedere fiind poemul inspir noxele cu greață și nesaț. În contextul în care "rasa umană emană energie statică" (p. 15), se pune problema unei omeniri intrate în impas creator, care încearcă frenetic să recupereze conținutul prin formă, însă reușește să ajungă doar la constatarea vacuității oricărui efort constructiv: "lumea e tot într-o lume fictivă/ dau peste o concepție deformată/ forma implică replica" (p. 15). Umanitatea parcurge drumul simbolic de la "concepție" la "contracepție", iar celui care avea odinioară ambiția de a face tabula rasa din tot ce a fost până la el îi ia locul un creator al vidului, care nu mai poate făuri decât "concepția despre contracepție – fabula rasa" (p. 16). Omul nu mai trăiește în viață, ci într-un construct al vieții. Nu mai are identitate și memorie, ci preia totul din "baza de date a galaxiei ca model arhetipal pentru generațiile următoare" (p. 26), iar reduplicarea mecanică devine singura sa formă de afirmare: "am putea reconstrui arca lui Noe/ doar prin inginerie genetică" (p. 47). Dacă poeții secolului trecut erau preocupați de tensiunile din cadrul binomului viață-cultură, sensibilitatea douămiistă, așa cum se reflectă în volumul supus analizei, resimte mai pregnant ca oricând conflictul dintre realitate și fals, dintre model și clonă, până în punctul în care omul realizează că el însuși nu mai e decât un "hibrid genetic" (p. 48) teleghidat de tot ceea ce "bagă de zor la tărtăcuța hibridă" (p. 15).

Perspectiva alienării nu este doar efectul sterilității, ci și al contactului cu alteritatea. Omul se oglindește în semeni, așteaptă să primească de la ei o reflexie a propriei identități. Lumea Ofeliei Prodan e însă populată cu cyborgi, extratereștri, prezențe virtuale care se integrează subtil în familiarul de altădată: "s-au oprit androizii la o țigară și o cafea" (p. 17). Mai mult, ființa umană pare a prelua chipul propriilor obsesii, însă aceste identități de împrumut se dovedesc fragile, gata să se surpe la cea mai mică lovire de realitate: "energia solară mă demagnetizează/ înșir monede pe parchet" (p. 10). Ce rămâne atunci din om? Doar vidul, ecou al unei (auto)neantizări asumate: "sunt un demiurg anarhist în capsula mea și creez/ un spațiu delimitat cu atmosferă purificată" (p. 60)

Sub aspect stilistic, efectul rupturii e potențat prin alterarea exprimărilor convenționale și prin glosările libere pe axa paradigmatică. "Anii lumină" devin "ani virtuali" (p. 15), omul are nevoie de un mod de a exprima noul tip de distanță care îl separă de semeni. În aceeași ordine de idei, sensul omului modern e un "sens giratoriu" (p. 27), iar activitatea intelectuală și cea materială ajung să se suprapună până la indistincție: "rumeg bancuri elitiste bancuri de pești" (p. 14). Jocurile de cuvinte – "arunc contorul și controlul" (p. 13) – pun în evidență uniformizarea înspăimântătoare a unei lumi în care toate ființele și obiectele au același statut, pentru că, de fapt, "absolut nimic nu mai este elocvent" (p. 40).

Pe baza celor menționate, se poate afirma că volumul Ofeliei Prodan aduce în prim-plan condiția paradoxală a omului postmodern, în lupta sa cu o lume care îl integrează și dezintegrează simultan. Vizionarismul lucid, imaginarul eclectic, calitatea limbajului poetic, precum și distanțarea ironică de convențiile sociale și literare ale contemporaneității fac din Lexus pe cărbune un ciclu poetic definitoriu pentru sensibilitatea douămiistă, provocator de neliniști și incertitudini, dar cu atât mai valoros în contextul metamorfozelor lumii în care trăim.