Propunerea mea pentru Premiul Ficțiunea, secțiunea literatură, este cartea lui Ion Pleșa, "Geografia uitării" (CDPL, 2022). Am scris aici recent despre acest volum excelent, care grupează câteva povestiri ce relaționează romanesc în asamblajul cărții. Așadar, nu este un volum de proză scurtă, ci, mai degrabă, la limită, un roman-mozaic, polimorf, în care piesele interacționează prin reconstrucția unei memorii. Cam ca-n Maria Stepanova ("În amintirea memoriei").

Amintirile despre părinții noștri, oricât de intense și detaliate ar fi, au fragilitatea peisajelor bombardate. Îți trebuie nervi de arheolog și răbdare de microbiolog ca să le manevrezi cum trebuie. Un pas greșit și ceea ce credeai că este în mâna ta un detector de metale se dovedește a fi maneta unei bile demolatoare. Poate că de aceea Ion Pleșa își începe romanul cu persoana a II⁠-⁠a. O instanță narativă ideală pentru rememorare: te împiedică să aluneci în beție de sine și te ajută să ordonezi amintirile într⁠-⁠o mecanică cerească. Iar în posesia lui Ion Pleșa, persoana a II⁠-⁠a dezvăluie o forță hipnotică a tandreței.

Ce aveți aici? O carte scrisă cu două inimi. O inimă înțeleaptă de eseist și o inimă de poet care știe să așeze nălucile pe locul cuvenit în arborele genealogic. Nostalgiile îi sunt ferite de glitch⁠-⁠uri psihanalitice, totul este un șah afectiv cu trezvia.

Dacă v⁠-⁠a plăcut "În toate a fost frumusețe" a lui Manuel Vilas, o să găsiți în cartea asta o radiație similară. Radiația împăcării.

De multă vreme n-am mai văzut prin literatura română o proză cu un asemenea cult al misterului și iertării, în care combinațiile frazeologice și alegerea figurilor de stil să creeze un efect tranzitiv atât de puternic de peliculă de 16mm, cu sunetul acela nostalgic de cameră "observațională" Krasnogorsk.

"Memory is the only/ afterlife I can understand" (Lisel Mueller) – pare a fi pledoaria acestei cărți discrete ca soarele în Anzi.