Revistă print și online

Acest pământ aprig

Pentru a putea transpune în scriitură durerea atotcuprinzătoare după pierderea definitivă a celui mai drag sufletului, "coloana verticală narcisică" (R. Diatkine) a omului, tatăl, poate că fiul trebuie să traverseze întâi absența, pustiirea, Abisul și ieșirea din abis. José Luis Peixoto, în romanul său Morreste-me / Mi-ai murit (apărut în 2022 la Editura Charmides în versiune bilingvă), dă mărturie despre această rătăcire prin durerea agonizantă, această pierdere și regăsire de sine, această invazie a suferinței care împietrește ființa în tăcerea-criptă ("Tăcerea fluviului, viața atât de crudă fiindcă e numai viață.", scrie Peixoto), pentru a lăsa timpului mort ("timpul cel întristat", "timpul cel oprit") răgazul necesar să se destrame și să poată răsări din nou un timp viu pentru sine ("Oare nu ar putea oamenii să moară, așa cum mor zilele?") și pentru continuitatea de a fi, a trăi, a scrie, a crea.

Doliul, ca și cuvânt, își are rădăcinile în latinescul dolusdurere, și prin aceasta doliul este totodată durere, dar este și travaliul psihic, emoțional, mintal, profund al durerii, împotriva morții, împotriva melancoliei pierderii. "Am revenit azi pe acest pământ aprig. Pământul nostru tată.", scrie Peixoto, trăind o revenire dezesperantă, fără a se "orienta", așa cum vocea tatălui ("Și aud ecoul vocii tale, vocea pe care niciodată n-o mai pot auzi. Vocea ta pe vecie tăcută.") îl orienta cândva pe fiu mereu spre viață.

În traversarea pierderii, de la începuturile și până la sfârșitul ei, în posibilele ei legături cu dorul, nostalgia, disperarea sau în radicalitatea ei melancolică, durerea rămâne aliatul fidel al trupului și al sufletului, o experiență pură, de negândit și de nerostit – "Din tăcere, din aceste penumbre, oare înmugurea o lentă creștere de fantome, de amintiri? Nu, erau doar forme ce refuzau să devină amintiri, sau poate un amestec de carne și lumină cu umbre.", mărturisește Peixoto. Lumina sufletului îndoliat al scriitorului este și ea identificată cu Celălalt, cu tatăl dus, "...toată această umbră, și tăcerea, și lumina fină care ai devenit tu acuma."

Durerea relevă o spulberare a ființei, o implozie violentă, care depășește limitele corpului și ale Eului. Dacă se acordă privilegiul experienței satisfacției în construcția psihicului, a Eului și a obiectelor sale interioare, în crearea fantasmelor și a reprezentărilor, durerea revine mereu, ca o experiență umană ineluctabilă și, fără îndoială, indispensabilă, pentru că este întotdeauna legată de pierderea celui drag.

În acest fel, prin durere, corpul se transformă într-un psihic, iar psihicul într-un corp. Pentru acest Eu-corp, sau pentru "acest corp psihic", relația conținător-conținut este predominantă, fie că este vorba de durere fizică sau psihică. – spunea J.P. Pontalis în eseul său filosofico-psihanalitic despre durere.

Doliul este însă și o mișcare interioară, afectivă, o mișcare care se îndepărtează și se reapropie de Sine, repetitiv, îl sparge pe om în bucăți, îl dizolvă și îi perpetuează o suferință. "Mă asaltează totul și toate cele care ți-au supraviețuit. Tată. Nu voi uita niciodată", se aude vocea îndurerată a fiului către tată, în Mi-ai murit, o voce percutantă, răscolitoare, cutremurătoare, de parcă ar zgudui întreg "pământul aprig" și pe toți cei ce au rămas "agățați unii de alții ca niște naufragiați".

Rămânem fideli tot lui J.B. Pontalis, care continua în eseul său prin a mărturisi că "a pierde este mai întâi a pierde din vedere". Cu alte cuvinte, Celălalt, obiectul iubirii, se pierde de îndată ce orice stăpânire asupra lui, chiar și a privirii, a devenit imposibilă.

Întrebat într-un interviu recent, pentru Suplimentul de cultură, dacă pentru el scrisul este și o terapie sau doar un exercițiu de imaginație, de construcție a unui text, Jose Luis Peixoto a răspuns cu o sinceritate tulburătoare: "În acest punct al existenței mele nu mai pot trăi fără scris. Scrisul este parte din felul în care percep lumea. De fiecare dată când văd sau aud ceva, felul în care gândesc este în strânsă conexiune cu această activitate, scrisul. Chiar dacă nu scriu despre tot, trec totul prin filtrul scriitorului. Dacă ar fi să aleg între exercițiu de ima­ginație și terapie, aș alege terapia, pentru că scrisul mă schimbă mereu și face mereu parte din sistemul meu. De altfel, scriu destul de mult despre mine și despre experiențele mele."

Păstrăm în urma lecturii acestui roman poetic nu doar tușa înnegurată a suferinței, ci și o capacitate a lui José Luis Peixoto de a o transcende, de a o transforma, de a se elibera din Somnul tatălui, regăsindu-se pe sine, în final, în acel aproape șoptit "Odihnește-te, tată. A rămas zâmbetul tău pe care nu-l voi uita, iar tu întreg ai rămas în mine. Tată. Nicicând nu te voi uita."

Daniela LUCA

Psihanalistă, poetă și eseistă, Daniela Luca este, de asemenea, editor & traducător. Dintre titlurile mai recente, amintim volumele de eseuri de psihanaliză Cuvinte în negativ (2016), Estetica Inconștientului (2021), co-autor al volumului Rușinea - vocea, experiența și vindecarea rușinii în procesul terapeutic (2022), precum și volumele de poeme Intermezzo (2017) și Vatra Luminoasă (2019).