Am citit romanul "Laur" în urma laudelor de tot felul la adresa lui și a scriitorului rus Evgheni Vodolazkin, autorul său. Nicio recenzie nu m-a lămurit însă despre ce este vorba, așa că o să încerc să povestesc eu puțin despre el.

Laur este un vraci. Naratorul ne explică etimologia cuvântului: provine din "vrati", care înseamnă a "minți" și evidențiază că rolul esențial în actul tratării îl avea cuvântul (fie el și amăgitor). Vraciul, descântătorul, vorbea cu pacientul și cu boala, pe care o convingea să iasă din trup. Desigur că, după aceste explicații, dacă iubești cuvintele, romanul te-a prins. Dacă nu a făcut-o deja, nu are rost să mergi mai departe.

Este o carte despre un tămăduitor care umblă prin lume să o vindece și să ispășească un păcat: acela de a fi iubit o femeie fără cununie și de a fi contribuit la moartea ei, în încercarea de a o salva. Fiindcă salvăm o lume întreagă în încercarea de a ne salva pe noi sau pe cei pe care i-am iubit, iar vraciul nu putea să nu știe acest lucru.

Mi-a plăcut mult finețea observațiilor, felul în care vede și înțelege oamenii. Una dintre ele, despre modul în care ne străduim să ne controlăm trăsăturile atunci când suntem priviți, sună așa:

"Bunica e palidă și zbârcită. Francesca nu a mai văzut-o niciodată așa. Dar poate că bunica, neștiind că e privită, s-a delăsat. Francesca văzuse odată cum, în public fiind, un bărbat arăta tânăr, dar pe urmă s-a dus după un colț și a îmbătrânit pe loc. Unele lucruri depind de efortul de voință, dar să-ți încordezi voința continuu nu e posibil!"

Există în roman o viziune profund religioasă, un creștinism de Ev Mediu, care nu a cunoscut reconsiderarea ființei umane pe care au adus-o veacurile următoare. Personajul principal ispășește la nesfârșit o vină pe care parcă și-a creat-o singur. În fond, drama vieții lui putea fi evitată sau măcar acceptată. El nu face nimic din toate aceste lucruri și umblă prin lume purtând cu sine povara unei tragedii pe care și-o asumă ca vină personală, așa cum face, de fapt, cu păcatele tuturor celor pe care îi vindecă.

Aș spune că Laur nu este un om care caută fericirea, ci iertarea pentru vina de a fi fost, pentru o vreme, fericit.

Cred că romanul este totuși greu de înțeles fără o minimă inițiere religioasă sau măcar o afinitate cu tipul de personaj, într-o lume peste care au trecut Renașterea și Iluminismul și din perspectiva unei mentalități în care totul este posibil și permis, iar fericirea e o obligație existențială.