când strângi firele de iarbă în pumni

și odată cu strângerea lor le smulgi din rădăcini

când simți balele măgarului

cum ți se usucă în palmele linse pentru o firimitură de pâine

vezi ruina unei cabane care a ars de multă vreme

și joci puzzle cu norii

îți spui că libertatea nu-i așa departe

ascultând liniștea din jurul tău

respirând în verde

libertatea e un somn nu prea adânc

în care auzi

pași

foșnete

pulsuri

înțelegi că și tu ești furnica ce urcă și coboară firul de iarbă

îți plimbi buzele pe gura unei sticle

și nu vrei să auzi cum ți se spune:

haide

e timpul să continui drumul

balanță

atunci când stagiunea culorilor se-nchide

ruginește și muzica pianului

tăcerile își întind cortul

de la clipe la zile

între ieri și azi sunt ore cu de toate

cu iz de carne,

de chibrituri arse,

de detergent

și soare cu dinți

unii oameni fac mai mult decât doi bani,

iar alții nu costă nimic

degrade

citesc tăcerile tale de zi cu zi în cheie ludică,

de la coadă către cap

nu trece nici măcar o clipă fără să mă gândesc în vreun fel la tine

de la o vreme folosesc lumina ca pe un imperativ

căci nu e trist când diminețile încep la ora 6:00

fug pe un câmp imaginându-mi acolo pista de alergare

de la o vreme norii sunt aruncați pe cer de o mână de copil,

iar inelul colorat pe care l-am cumpărat cu cinci lei din Mojo

mi-a intrat în carne

știu că nu-i o garanție de valoare,

dar de câte ori mă uit la el

mă gândesc la toate nimicurile care înlocuiesc inima mea