Oigăn e poet pe bune! Poate că unora, care n-au citit "piese de schimb pentru păsări călătoare" (ed. Curtea Veche Publishing, 2021), nu le e clar dacă e textier pentru vreo formație rock sau pentru propriile show-uri de muzică. Este și astea, da, este și chitarist, performer, dar e și un poet veritabil. Am citit cartea cu o deosebită încântare, recunoscând în ea toate trăsăturile unui poet pur-sânge. Oigăn – Eugen Nuțescu – scrie o poezie în care realitatea e perfect nudă, antipoetică, fără surprize. E o conservă deschisă. Oigăn e zgârcit în metafore și nu are nimic din dulceața poeziei clasice. Păsările călătoare pot fi, foarte bine, avioane de luptă în căutare de piese de schimb. Și totuși... Unde e poezia, ah, unde e poezia?!? Cei care n-o văd, n-au înțeles nimic despre poezie. Au înghițit doar pilule pseudo-estetice și punct. Șabloane pescuite din manuale sau de la cine mai știe ce nostalgic după Eminescu... Poezia e tocmai în această realitate dezgolită crud, amar, însă, și aici e cel mai important aspect, cu multă ironie. Și autoironie, desigur, că așa îi stă bine omului inteligent. Oare există ironie fără autoironie?

Oigăn se ia la trânte cu percepțiile comune. Iar zicalele, vorbele de duh, această spumă de înțelepciune care-i face și pe inculți mici Buddha la ei în cartier, aceste butade sunt luate la țintă. "«râsul e sănătos» doar dacă nu-ți dă alt râs cu pulanu-n cap. / «partea leului» se măsoară – din păcate pentru noi – în raport cu euro" (pg. 11, "oameni și pisici"). Sau aici: "(cu self-esteem-ul, cum zice românul – / atunci când nu zice altceva mai de căcat / ca de exemplu «numai mai rău să nu fie»)" (pg. 30, "am de stat o zi pe tren").

Am uitat să vă zic, e cu bulină 18+. "Limbajul e pe alocuri mai buruienos, dar așa a avut loc discuția" ne spune autorul într-o notă de subsol acolo unde se încheie cartea. Cine vrea dulceață de cireșe sau limbaj atent pieptănat, n-a nimerit în cușeta potrivită. Dar nu e peste tot așa. "Cine se scoală de dimineață, departe ajunge", spune o vorbă din popor. "Cine se scoală de dimineață / poate tre’ să schimbe / trei tramvaie / până la serviciu / iar toți câinii care latră / mușcă sau nu, / în funcție de situație" (pg.63, "speranța moare prima dacă zice «dreapta liber»").

Dar nu e numai ironie... Sunt mai multe locuri unde Oigăn se declară intrigat în modul cel mai explicit cu putință pe discriminare: "seva mustește / în trunchiuri / și tulpini. / cum e oare / să fii un / evreu gay? / să simți / că te urăște / juma’ de omenire / fără absolut / NICI UN MOTIV / decât acela / că ești evreu / și gay" (pg.38, "baba").

Șiiii, mare atenție la cum scrieți pe Facebook... "Cine scrie / fără diacritice / consideră / (egoist / și/sau / eronat) / că / timpul său / e mai prețios / decât / timpul / cititorului" (pg.19, "TS> TC").

Oigăn scrie cu versuri scurte, nervoase, pe fugă, parcă, și dezgolește realitatea de zorzoane. O privește în ochi și-i spune pe șleau ceea ce simte. Spre exemplu, ești "incredibil / de frumoasă. / poate poate / un pic un pic / prea sportivă / pentru gustul meu" (pg.77, "azi"). Ironia adaugă un sare și piper poemelor. E un joc intelectual între poezie și muzică. O poezie a parantezelor fără sfârșit, pentru că niciodată nu s-a spus totul. Îl vom regăsi pe Oigăn, într-o viitoare istorie a literaturii, la capitolul "romantici târzii dintr-o țară postmodernă" (pg.52, "Eminescu și hipioții")? Vom vedea asta... Până atunci, să ne bucurăm de muzică & poezie!