Azi, o antologie de proză fantastică românească interesează, în primul rând, ca document imagologic. Ce anume structurează și dă substanță unui spațiu simultan liber, dar și delimitat, inclusiv etnic și psihoetnic? Cum arată România, cu frustrările, dorințele și obsesiile ei, în scenariile alternative ale prozei fantastice? Fantasticul nu trăiește sub constrângeri (căci pare spațiul absolut al libertății), cu atât mai puțin sub cele ale naționalului. Și totuși, autorii ce publică în volumul supus (sau stăpân) acum analizei dovedesc, poate, o astfel de sensibilitate. E vorba despre volumul Treisprezece. Proză fantastică, prefață de Andreea Apostu, Editura Litera, București, 2021, ce reunește texte semnate de: Doina Ruști, Pavel Nedelcu, Bogdan Răileanu, Iulia Micu, Lucian Mîndruță, Mihai Ene, Cosmin Leucuța, Tudor Ganea, Allex Trușcă, Mihail Victus, Octavian Soviany, Iulia Pană și Radu Găvan. Cu un singur autor român ar fi fost riscantă o abordare de acest tip, dar cu treisprezece, norocul surâde clar interpretării.

Nu cred că aș fi ales această cheie de lectură pentru prezentul volum dacă, de la înălțimea orgolioasă a literaturii occidentale, cineva nu ar fi exclamat: Ia te uită, se mai scrie proză fantastică românească! Într-o lume a luptei împotriva clișeelor, clișeele sunt încă la mare cinste. Or, încă se scrie proză fantastică românească, și tocmai românitatea mai mult sau mai puțin deghizată a acestei proze ne interesează aici. Știm că o lectură în această cheie riscă să vadă tezism unde acesta nu este, să fie împotriva trendurilor globalizante și, în cele din urmă, posibil împotriva spiritului universal al fantasticului; dar totuși, categoria estetică a fantasticului e captivantă tocmai prin faptul că este și produsul unui tip anume de sistem social pe care îl reflectă și prin ale cărui stranii ramificații se reflectă. Și în acest volum, fantasticul nu e doar gratuit, rod al unei imaginații debordante ce refuză prizonieratul unui timp și al unui spațiu clar definite, nefiind doar ușor recognoscibil prin teme și tehnici devoalate de teoreticienii lui. El este, în aceeași măsură, un instrument activ al meditației sociale. Iar în acest context, capacitatea de a proiecta frustrările unui spațiu, cum altfel decât mioritic, de a scoate, poate, la iveală schelete ascunse în dulapuri naționale, merită investigată. Mai mult, prelungind ludicul și îmblânzind fantasticul, poate merită căutate posibile răspunsuri la întrebări precum: cine și cum suntem noi inclusiv din punct de vedere fantastic? Pe cât posibil, vom evita totuși capcana descrisă, cu umor și inteligență fină, de Peter Ackroyd în Documentele lui Platon, unde societatea americană a secolului al XIX-lea e reconstituită de viitorime din nuvelele fantastice ale lui E.A. Poe.

Cele șaisprezece povești din volum plutesc deasupra Bucureștiului și a României purtând miresme cunoscute sau absolut noi. Plutesc unite de privirea înțeleaptă a Atiniei, căci cele nouă vieți pisicești ale ei – multiplicate de și mai numeroasele vieți livrești ale autoarei sale, Doina Ruști – au învățat-o cum să pună în greu cuantificabile dialoguri ochii de ambră perfidă cu ochii de ametist infinit, privirea necesar duplicitară a scriitorului/scriitoarei cu cea aparent nevinovată a cititorului. Pe acest schimb de priviri vizibil complice, se înșiră povești felurite, pigmentate de umor, ironie, metatextualitate sau în notele unei deziluzii fără de speranță. Prin aceste povești, sub pretextul îndepărtării în timp și spațiu, România actuală – sau cea eternă – ni se revelă în toată splendoarea și hidoșenia ei. O Românie simbolic redusă la o casă, a cărei istorie capătă proporții naționale, cum se întâmplă în textul Iuliei Micu, Strada Luminii Nr. 2A. E aici un fantastic insinuant, omniprezent, ce scapă din chingile unei explicații raționale, căci, în cele din urmă, misterele unei lumi sau ale unor identități nu se lasă citite de orice neofit. Abil destructurat prin fuziunea timpilor și a spațiilor, prin glisări ale personajelor de la o vârstă la alta, textul se construiește prin deconstrucții sistematice ale universurilor recent coagulate, prin rearanjări succesive ce-l duc într-o salutară zonă de indeterminare. Lume în lume, casă în casă, o Matrioșka ce, înainte de a deveni imagine iconică a esteticii Postmodernismului, se rătăcise deja prin labirintul jocurilor cu spațiul ale literaturii fantastice.

Pe același principiu al suprapunerilor temporale se structurează și textul lui Mihai Ene, Între secole. Cele două enunțuri ce deschid și, respectiv, închid seria de întâmplări ale lui Andrei/Samuel Fischer, Mâine va fi ieri și Iar mâine e aproape ieri, aglutinează secole, unite de copleșitorul op al lui Thomas Mann, Casa Brudenbrook. Fantasticul tulbură pentru că jonglează cu certitudinile și demonstrează fragilitatea realității. Destructurând-o în serii de acțiuni aparent nesemnificative, fantasticul relativizează istoria, lansând posibilitatea unor alternative. Dar dacă faimosul editor nu ar fi publicat opera lui Thomas Mann? Și nu caracterul particular al cazului interesează, ci amenințarea gnoseologică asociată, ce tulbură orice trăitor într-o lume considerată reală. Inclusiv aici rezidă seducția fantasticului, ce despică realul și lasă mult prea cartezianul cititor victimă unor situații pe care nu știe să le gestioneze. Sfidând tirania logicii, fantasticul ridică întrebări asupra solidității și relevanței certitudinilor noastre.

Se disting în volum niveluri diferite, nu doar de realitate, așa cum îi stă bine fantasticului, ci și de uzitare a ingredientelor asociate fantasticului: lumi fantastice, evenimente și obiecte fantastice, sau doar tehnici specifice imaginarului literaturii fantastice, discret folosite. Nu în cele din urmă, cum este cazul textului lui Pavel Nedelcu, Buchete urbane, resorturile scriiturii înseși se contaminează de ezitarea ce nu mai este doar a cititorului, ci și a naratorului. Abandonându-și, într-un fel, lumea și personajele, povestitorul își admiră volutele narative alimentate de încărcătura stilistică a viitorului anterior: "Soarele va fi dispărut de mult și piatra pe care va sta doamna Maria va fi rece" (p. 44). Un timp viitor a cărui prezență suspendă narațiunea, disipând nu doar realul, ci și ficționalul, iar breșa înghite simultan istorie și diegeză. E, poate, un fantastic întors asupra lui însuși, experimentând o nouă vârstă. O vârstă în care statutul lecturii se constituie într-o temă ce aduce din străfunduri rămășițele unei civilizații muribunde, cum se întâmplă în textul Înainte să te retragi în lumea ta, de Bogdan Răileanu. Un motto precum Citești ca să trăiești își pierde sensul metaforic și devine realitate medicală, căci textul scris pe hârtie capătă sens tămăduitor; suferindă, umanitatea se agață de paginile unei cărți, sperând că va găsi lectura salvatoare, lectura de prim ajutor. Fantasticul acestui text s-ar vrea realitate, ar renunța oricând la statutul său de irealitate de dragul unei lumi în care numărul farmaciilor ar fi egal cu cel al bibliotecilor, iar politicile publice ar fi centrate pe creșterea bugetelor pentru edituri și traducători.

Autohtonizate prin resorturile mecanismelor parodice – nu întotdeauna cu o miză literară consistentă –, sunt prezente și rescrieri ale unor texte emblematice ale genului, cum e cazul nuvelei Nasul, de Gogol. Note de Kafka, Saramago, Eminescu, Eliade sau Borges plutesc și ele în aer, ducând multe dintre aceste texte fantastice în zona livrescului. Nici poveștile fondatoare, aflate la temelia educației naționale administrate copiilor în fapt de seară, nu lipsesc din acest volum. În Capra cu patru iezi, Cosmin Leucuța mută animalele – în cazul nostru, o lupoaică – din habitatul lor forestier într-un bar, cum altfel decât urban. Extenuată de meandrele traiului conjugal și prinsă într-un triunghi amoros toxic, aceasta pleacă în căutarea ucigașului de iezi, ca o nouă Vitorie Lipan capabilă să adulmece, la propriu, criminalul. Între lupoaică și capră se stabilește o stranie alianță, un pact al femeilor ce consolidează datele unei societăți profund matriarhale. Într-un arc peste timp, ce unește această rescriere cu exegeza critică despre Creangă, poate avea dreptate Vasile Lovinescu cu abordările lui mitico-arhetipale din volumul Creangă și creanga de aur. Căci nu doar despre botul devorator e vorba aici, posibil, ci și despre un Cronos ce-și mănâncă propriile odrasle.

Așa cum îi stă bine, fantasticul irupe de unde nu te aștepți, ca în textul lui Allex Trușcă, Judecata de Apoi; minutele de așteptare pentru a intra la un banal examen din facultate se dilată până ce în ele încap comod Judecata de Apoi și marile mitologii ale lumii, nu chiar toate și nu în întregime, dar suficient de bine reprezentate de câteva personaje emblematice, amestecate în mintea unui student emoționat sau poate doar fidel principiilor corectitudinii politice. La fel, în Cad oameni, de același autor, banalitatea scenelor de familie ascunde grozăvia faptelor de afară, iar fantasticul se deteatralizează, renunțând la artificii și pompă. Rămâne ilogicul brut al faptelor, adulții ce se sinucid în masă. Experimentat la nivel individual sau colectiv, inexplicabilul generează reacții diverse, conturate la întretăierea dintre eresurile românești și intrigile filmelor polițiste hollywoodiene. În Umbra Dracului, dispariției copiilor se oferă explicații și rezolvări în registru laic și în cel profan, dar, mai ales, irup arhaice temeri colective în fața unei alterități malefice. O alteritate ce se dovedește a fi camuflată în chiar inima comunității. Căci, pentru a împiedica transformarea Elianei într-o "negură fără trăsături", un fel de neființă fără formă, disipată într-un întuneric din care nu mai poate fi întrupată, tatăl acesteia, doctorul comunității, recurge la măsuri disperate, răpind copii pentru a realiza ciudate transferuri de trăsături. La o lectură epidermică invită textul lui Mihail Victus, Întunericul cobora încet și sinistru. Plonjând în confesiunea unei creaturi monstruoase fizic, dar e o monstruozitate discret menționată, asupra căreia descrierea nu insistă, cititorul asistă la etalarea cruzimii și a nebuniei violenței, la plăcerea torturării celuilalt.

Un scurt inventar al ingredientelor literaturii fantastice, entități necunoscute, flori vorbitoare, călătorii în timp și spațiu, spirite ce se hrănesc cu energia oamenilor, lumi de dincolo de lume, molime colective, întrupări și destrupări inexplicabile, enigme ce refuză elucidarea etc., ar putea rezuma volumul. Și totuși, dincolo de proiecțiile în fantastic, ce se vede din România, fie ea cea de azi sau cea eternă? Sărăcia și singurătatea vârstnicilor, fragilitatea psihologiilor individuale și colective, traume istorice nicicând vindecate, dialogul fracturat dintre generații, mitocănismul dublat de o religiozitate formală, îndepărtată de pioșenia de altădată (deși, încă din perioada interbelică, Rădulescu-Motru remarca această religiozitate de ochii satului ce ne-ar caracteriza), alterarea relațiilor de familie și cufundarea în fabrica de narcisism (Theodor Baconski) a rețelelor de socializare. Astfel, reiterând formula specifică fantasticului, textele întrețin un realism pe care, simultan, îl și dezavuează.