Nu m-a definit niciodată stabilitatea; de mică am trăit în afara granițelor certitudinii, în haosul contradicțiilor. Cu o fire nedomesticită, mi-am găsit esența în dualitate, în convingeri care se clatină și în percepții care nu pot coexista. Am alergat între moral și imoral într-o căutare amețitoare de răspunsuri. Am învățat să nu mă definesc printr-un singur adevăr – probabil principala moștenire lăsată de mama mea.

"Un pas înainte și doi înapoi, precum racii" – așa cum obișnuia aceasta să-și descrie felul în care valsa mereu între opțiuni. Astfel, nu am învățat să aleg, ci să oscilez. O mișcare perpetuă între "da" și "nu", între "acum" și "niciodată"; o formă de libertate, dar și o sursă de rătăcire. Ambivalența mi-a devenit a doua natură, iar viața – un dans derutant, mereu într-un ritm surd de pendulă.

Copilăria mea s-a desfășurat între două lumi, în satul bunicilor și în București. Trecerile constante de la toaleta din cel mai îndepărtat unghi al curții, cu săpunul din untură de lângă ea, la blocurile înalte cu parcări sufocante, conturate de cretă colorată, m-au format flexibilă, cameleonică. Fiecare spațiu, fiecare grup diferit de indivizi mi-au impus altă logică, alt adevăr, iar eu am reușit, involuntar, să jonglez cu toate aceste versiuni ale realității, chiar și atunci când acestea se contraziceau.

Contextele în care am crescut mi-au permis să mă compun din mai multe versiuni, să mă dezvolt complex. Pe fundalul cântecului greierilor, în sat, am fost un copil sociabil, însetat de aventură, cu spirit ludic bine definit, pe când în oraș, eram o fetița timidă, izolată în lectură și acompaniată doar de prieteni imaginari. Această alternare de roluri a persistat și în timpul gimnaziului, pe aceleași două fundaluri. Prinsă în jocul identităților, două realități contrastante mă chemau să mă port diferit, dar fără ca vreuna să-mi ceară să o trădez pe cealaltă. Cu toate acestea, nu mă simțeam falsă, ci completă - ca un mozaic autentic.

Am schimbat două licee – o mișcare aparent redundantă, întrucât în niciunul dintre acestea nu mi-am găsit complet locul. Poate tocmai în această stare de tranziție, temă recurentă existenței mele, am descoperit o formă de apartenență. Pe parcursul anilor de liceu, am făcut parte din grupuri pestrițe, fiecare cu propriile repere și nuanțe, fiecare scoțând la iveală o altă fațetă a personalității mele.

La finalul celor patru ani de studiu, am părăsit România. Am ales Bruxelles-ul, un oraș care nu promitea mai mult sens, dar care oferea o altă scenă pe care să continui să caut unul. Am locuit și am studiat acolo timp de trei ani – îndepărtată de familiar, atrasă de curiozitatea pentru necunoscut, de disconfortul ce promitea răspunsuri, dar cu o continuă lipsă de direcție. Dezlipită fiind dintr-un sistem educațional care nu m-a încurajat să mă descopăr, am fost încolțită de sentimentul de vulnerabilitate și de senzația înțepătoare că trebuie să recuperez ceva esențial, dacă îmi doresc să supraviețuiesc, și să evoluez într-un mediu universitar care părea a fi cu mult prea mulți pași înaintea mea.

Paradoxal însă, capitala blingvă mi-a reflectat esența. Acolo, în straturile contradictorii ale unui oraș fragmentat în sine, am identificat un spațiu care semăna cu mine: neomogen, greu de definit, schimbător de la un cartier la altul. Bruxelles reprezintă o zonă de tranzit, un loc de care nimeni nu pare să aparțină cu adevărat, o intersecție de idei, de culturi și de perspective - pentru mine, un haos organizat cu care am rezonat.

Etapa studenției a reprezentat o altă perioadă de acomodare între două spații - Belgia și România; vest-est. Drumuri nenumărate de "acasă" până "acasă", cu fiecare întoarcere pătată de senzația că nu aparțin complet niciuneia dintre aceste destinații. Astfel, Bucureștiul, un cimitir cald, devenise trecutul pe care nu-l puteam lăsa în urmă, iar Bruxelles-ul, ca un labirint obtuz, înfățișa viitorul pe care nu eram convinsă că-l pot conține. Alternam limbaje, stiluri de viață, percepții.

Pe străzile din Bruxelles încă rătăcesc, bete de senzație, versiuni de ale mele, dar și ecourile persoanelor cărora le-am dăruit întreaga mea ființă cândva. Bântuită pretutindeni de fantoma ambiguității, m-am îndrăgostit recurent de posibilități, de personaje care mi-au părut mai degrabă intersecții, nu drumuri drepte. Încă nu știu cum să rămân într-o poveste fără să mă întreb dacă nu există o alta, mai fidelă eului în continuă transformare. Nu fug de oameni și nici de locuri, ci de ancorarea într-o singură narativă. Cer deci, o iubire care să-mi ofere prezență, nu coerență.

Mulțumesc, Bruxelles, pentru că ai stors tot ce era mai întunecat din mine! Se prea poate, ca într-o zi, să privesc înapoi și să fiu recunoscătoare pentru tot urâtul pe care m-ai forțat să-l devorez până la epuizare. Te las cu amintirile mele cele mai înflăcărate, pictate acum în griuri colorate, în nuanțe șterse de ploile tale repetate.

Pe curând - până când mă întorc căutând să conversez cu cine am fost cândva, cu cine am fost între pereții camerei de la etajul doi; cu cine am fost când credeam că nu sunt nimic, când credeam că sunt totul - cronic singură, dar întotdeauna în compania cuiva.

Te las cu iubirea pe care am vărsat-o prin stațiile de metrou și prin tramvaie.

Și cu mirosul de sex.