Avionul Cessna 680, lung de 19 metri, cu doi membri ai echipajului și alți trei pasageri la bord, tocmai aterizase. Părea o machetă în preajma aeronavelor cargo sau de pasageri, cu boturile încruntate și corpurile alungite și încordate. Dar avionul privat avea prioritate, așa că se strecurase cu grație printre siluetele uriașilor de serviciu.

Mai multe camere de filmat erau aliniate pe pistă și transmiteau în direct, pe toate posturi tv de știri, apropierea avionului. În spate, în salonul oficial, alte camere urmăreau preoții adunați într-un ciorchine, cu ochii către ușile dinspre pistă, încă închise.

O zumzăială începu să se ridice deasupra scaunelor înșirate în dreptul unui perete. Telefoanele vibrau, degetele patinau pe ecranele tactile iar buzele murmurau cuvinte, cifre, informații. Reporterii se pregăteau de relatările în direct din jurnalele de la 18.

Paul era unul dintre ei. În mod normal vorbea despre accidente, crime, violuri, jafuri, delapidări, incendii. O dată pe an ajungea și la astfel de evenimente. Își modela cuvintele dure și amenințătoare într-un guguloi ca o plăcintă înmuiată în vin și livra informații despre Lumina de la Ierusalim care era adusă, și în acest an, de Patriarhie, urmând să fie împărțită bisericilor din țară. Zeci de mașini aveau să plece, în curând, de la Otopeni cu Lumina din Sfântul Mormânt. Altre trei aeronave erau pregătite să decoleze către Suceava, Cluj-Napoca și Timișoara.

Prezenta toate aceste informații cu un zâmbet cumpănit pe chip. Îl mai despărțeau câteva ore de următoarea misiune. Mai avea de filmat la miezul nopții pentru știrile din ziua următoare. Și asta era totul. De duminică avea să revină la accidentele sale, la îmbuibații tratați la Urgențe și poate chiar la vreo acțiune fulger a mascaților.

Avea 27 de ani și lucra în televiziune încă din primul an de facultate. Începuse să facă practică și rămăsese acolo, ajutor bun la toate, neplătit, dar acceptat pentru că nu cerea bani, nu se plângea de turele care păreau nesfârșite și nici nu considera că vreo însărcinare e prea periculoasă pentru a fi dusă până la capăt.

Dar acel început era pierdut în ceață. Trecuse ceva timp de atunci iar el își construise o față. O față, mai mult decât un nume, căci tot mai mulți îl recunoșteau pe stradă, îl arătau cu degetul și îl salutau. Domnu’ reporter! sau domnu’ de la televiziune auzea în metrou, la piață sau în supermarket. Poate că nu-i țineau minte numele exact și uitau repede știrile care se prăvăleau peste ei ca o avalanșă, de la o zi la alta, dar era mai cunoscut decât mulți politicieni. Iar pe Facebook trecuse de 10 mii de prieteni.

În fața camerelor de filmat, lumina se răspândea de la o lumânare la alta. Paul turuia informațiile, întrebându-se dacă la întoarcerea spre București, prin Băneasa, avea să mai găsească Starbucksul deschis. Și-ar fi luat o grande latte pe care să o soarbă liniștit în redacție până la filmarea de la miezul nopții.

Următoarele ore se înșirară precum mărgelele într-un șirag strâns, clinchetind între ele. Avea două materiale de scris, verifică mai multe bruturi dacă au fost arhivate corect, discută cu redactorul-șef despre ziua următoare și apoi sări în mașină, alături de un alt cameraman și de șofer.

Filmau la o biserică de cartier unde lumea se strânsese deja. Unii erau cățărați pe gardul din beton, alții umpleau curtea cu alei pietruite și verdeață anemică. Cei mai mulți erau adunați pe trotuar și pe strada pe care circulația fusese oprită.

Paul dădu din cap, zâmbi, dădu mâna cu cei care priveau cu uimire microfonul cu sigla televiziunii de știri, legitimația agățată de gât și camera de filmat plimbată ca un monstru adormit.

Secundele se rostogoleau lent în noaptea îndulcită de câteva felinare gălbui. Dinspre mulțime se auzeau chicoteli. Unul întrebă dacă la doișpe se dă cu artificii, altul era convins că popa întârzie mereu.

O răcoare plăcută și ușoară domnea peste această scenă, purtând în vântul care foșnea printre frunzele copacilor promisiunea unor zile tot mai calde.

Paul era mulțumit. Își băuse cafeaua, mâncase din pizza cumpărată de redactorul-șef, avea planuri pentru ziua următoare. Mai mult: sursele sale îl informau despre o mega-acțiune peste două sau trei zile.

Dangătul clopotului îl făcu să tresară. Bobițele luminoase se răspândeau de la un om la altul. Era momentul să facă niște interviuri scurte. Întrebările veneau de la sine și erau adaptate în funcție de cum îl citea pe cel din fața sa. Unii erau timizi și trebuiau convinși să vorbească, alții gata să se dezlănțuie, trebuiau temperați. Slujba curgea în surdină, pe lângă ei. Își amintea cum fusese învățat în copilărie. Simte ritmul slujbei, îl dăscălea mama sa. Și lasă gândurile să-ți iasă pe urechi în ritmul ăsta, până te golești, gol-gol-goluț. Iar el râdea, totul i se părea teribil de caraghios.

— Nu ne-am gândit să luăm și noi o candelă, mormăi operatorul în timp ce se trântea pe scaunul din dreapta. La redacție?

Paul încuviință din penumbra banchetei din spate. Trecuse și acest moment. Încă o filmare transformată în niște date electronice întipărite pe un card. Niște imagini cu-o brumă de informație aruncate în jurnalele de dimineață. Alte ore, altă zi din viața sa.

Mașina gonea pe străzile aproape pustii. Mai depășeau câte un alt autoturism sau vreun autobuz de noapte și în interior ghicea micile puncte luminoase purtate prin oraș. I se făcuse frig și o greutate îi atârna în măruntaie. Probabil nu-i priise pizza și nici apă nu băuse cât ar fi trebuit.

Redacția dădea și ea impresia de părăsire, chit că nu era goală. Cei de pe tura de noapte aveau fețe livide. Paul ar fi trebuit doar să predea imaginile, să ofere câteva informații și apoi să-și vadă de drum pentru că în ziua următoare lucra la program normal. Însă decise să scrie chiar el știrea. Se întinse la discuții cu un editor, îl ajută cu alt material și abia pe la patru se urcă în Uber.

Șoferul îl recunoscu și mâinile reci ale lui Paul se mai încălziră puțin. Adună vreo două idei de subiecte din relatările bărbatului de la volan și făcură schimb de numere de telefon pentru că un șofer aflat atât de mult în trafic sigur avea să se lovească de unele știri.

Blocul său era ca un fagure întunecat, cu ferestre negre și fațadă care parcă se înclina către parcarea plină de mașini. Urcă pe trepte până la etajul trei, băgă cheia în butuc, roti de două ori și intră în garsoniera unde locuia cu chirie.

Se descălță, își spălă mâinile și se schimbă în hainele de stat prin casă. Deschise frigiderul și rămase în pana de lumină galbenă câteva minute bune până să-l închidă iar. Porni cafetiera căci n-avea ceva mai bun de făcut.

Pe pervazul ferestrei erau înșirate trei suluri de hârtie igienică. Spațiul din garsonieră nu era foarte mare, abia avea loc pentru hainele sale. Își sprijini coatele pe muchia scorojită și-și lipi fruntea de fereastra rece. O reclamă pâlpâia peste blocul vecin. Un ceas de lux, un bărbat încărcat de mister și un magazin de pe Victoriei.

Paul se chinui să distingă vreo mișcare în spatele ferestrelor negre. Își imagină poveștile vecinilor pe care nu-i cunoștea, încercând să estimeze care ar putea deveni știre și care nu. Gândi un scenariu legat de un incendiu în urma căruia se descoperea un cadavru, doar că trupul carbonizat ascundea o crimă, una legată de o acuzație de corupție care trebuia mascată cu orice preț.

Investigația brodată cu migală și legată de știri și informații de care chiar se ocupase în trecut nu-i smulse nici măcar un zâmbet de satisfacție. Se gândi la tot ce făcuse în ultimele ore. De la aeroport în redacție, apoi la biserică și iar în redacție. Dar parcă toate faptele sale, toate gesturile se îngrămădeau într-un simplu fir de nisip dintr-o clepsidră care curgea implacabil.

Se certă singur, își spuse că e un bou. Astfel de gânduri erau normale la 40, 50 de ani. Nu acum. La 27 de ani era menit să ardă timpul, să fumeze orele și zilele, să se bucure de meseria asta pe care o iubea.

Ultima constatare îi lăsă un gust amar în gură, ca și cum un guguloi încărcat cu puroi s-ar fi spart tocmai atunci.

Își aminti de mama lui, de mesele de Paște, de felul ei molcom în care-l dăscălea. Toate păreau în capătul unui tren lung și greoi, într-un vagon în care nu mai aveau cum să ajungă. Paștele în casa aceea de la țară era plin de bucate bogate, mai alese și mai dichisite chiar decât la Crăciun.

Maică-sa vedea o bucurie mai mare în Înviere decât în Naștere. Vorbea de Lumina care se găsea în capătul celei mai crunte nopți. Oricât de adâncă e răutatea umană, în fundul ei se găsește tot Lumina și izbăvirea. Ăsta e cadoul cel mai mare dat oamenilor, spunea cu patimă potolită. Bunătatea și fericirea care există în oricare. Lumina! De asta și sărbătorea Paștele cu bucurie, nu căință, cu mese pline, nu cu penitență. Până și bucatele de post erau migăloase și bogate iar femeia nu-și mânjea chipul cu cenușă ca să arate că ține datinile și renunță la felurile de mâncare din carne.

Paul se gândi la bobița de Lumină din interiorul său. Era sufocată sub atâtea crime, lacrimi ale supraviețuitorilor și urlete ale răniților. Sărbătoarea bucuriei eterne, spunea maică-sa despre Paște. Căci toți au dreptul la Lumină. Criminali, preoți, prostituate, fermieri. Probabil și a lui pâlpâia în continuare. Dar cum s-o lași să răzbată?! De ce să te folosești, ce pârghii îți lăsau cotidianul, viața de zi cu zi, cenușiul din tot ce se afla în preajmă?

O clipă își văzu fața reflectată în termopan. Privirea îi lucea precum girofarurile ambulanțelor. Pe la colțul buzelor i se scurgea apa prelinsă din autospecialele butucănoase de pompieri. Obrajii îi păreau înveliți în benzile cu acces interzis întinse de poliție.

Cum să dea de Lumina sa? Avea un număr de telefon pe care îl folosea rar. Căci taică-su nu era cu discuțiile ori sentimentalismele. Nici măcar despre femeia dusă dintre ei nu mai vorbeau. Bucuria ei devenise încruntare, fața i se împietrise a durere și o tumoră oarecare o mâncase din interior. Așa că Paul prefera să contabilizeze viața drept un șir continuu de nenorociri. Crime, accidente, răpiri. Așa era mai onest, așa nu aveai parte de surprize. Plus că se poziționase singur drept spectator. Viața nu-l mai atingea de pe ecranul uriaș pe care rulau toate acele știri.

Și-acum devenise brusc sentimental. Cu ce altceva să scoată Lumina la iveală? Mai avea trei suluri de hârtie igienică înșirate pe pervaz. Și multe haine potrivite pentru inundații, incendii sau alergătură după suspecții încadrați de mascați.

Și-o cană de cafea care se răcise, cafea care-i curgea prin vene, îi bolborosea în inimă și-i înțepa creierul. Afară începuse deja să se lumineze. Iar el era gata să mai înșire o mărgică pe șiragul vieții.