Scriu încă în atmosfera piesei pe care tocmai am urmărit-o. E.L. Robotul, la FF Theatre. O comedie în care Adriana Irimescu nu respiră, nu are pauze, e într-o continuă mișcare. Nu are doar un rol, chit că e un singur personaj. Stările pe care le înșiră pe scena aflată în mijlocul spectatorilor reprezintă mai mult decât emoțiile unui personaj. Le vedem pe Izabela îndrăgostită, Izabela nebună, Izabela ingenioasă, disperată, tandră, răzbunătoare, mai zic o dată nebună, plină de energie, încăpățânată. Este personajul de la începutul relației, apoi e Izabela trădată, apoi mai trec niște luni și ea devină altă versiune. Toate astea într-o piesă de puțin peste o oră care, de fapt, pare jumătate de oră intensă.

Leo, adică Filip Ristovski, e Leo X 2. La propriu, nici nu știu cum să mă explic în așa fel încât să nu dau prea multe detalii. Două personaje, copia și originalul, androidul și chipul după care e plagiat. Leo cel pe bune are vână, o forță care te sperie puțin. Vorbesc cât pot de serios. Și un farmec care te convinge că Izabela nu-i o fraieră oarecare. S-a îndrăgostit de el și-o înțelegi, chiar o compătimești. Leo-copiatul… Ei, trebuie să-l vedeți!

 Bobo, adică Teo Drăgan, intră în scenă și după câteva secunde te cucerește, ești de partea lui! După numai câteva onomatopee. Vrei să-l iei la o bere, să-l asculți, să râzi cu el! E gangsterul amărât căruia îi faci galerie, chit că fix pe tine te-a luat drept țintă. Parcă te-ar deranja mai mult să-l vezi supărat decât să-ți scapi bunurile din mâna lui.

Toate Izabelele, Leo X 2 și Bobo joacă printre spectatori. Nu-mi dau seama cum poți să-ți păstrezi concentrarea. Mi se pare că misiunea actorului e și mai grea. Desigur, n-am de gând să-i plâng de milă Adrianei Irimescu, obișnuită cu Scena și Teatrul, cu tot cu majusculele, cuiele și emoțiile lor. Totuși, mă minunez și eu!

E.L. Robotul e o comedie. Am credința personală că umorul e un stil extrem de sensibil, care imediat dezvoltă alergie la artificial. Glumele forțate, aruncate doar ca să atragă atenția ori să vâneze râsete se simt, le dibuiești și ți se acrește fără să-ți dai seama. Umorul adevărat e natural, iar la FF Theatre am râs pe bune!

Sigur că se pot spune chestii și mai profunde. Piesa e despre dragoste, dar și despre tehnologie, despre cum omul e captiv  în lumea digitală, unde e atât de tentant să copiezi, să plagiezi și să-ți modelezi sentimentele după ce e la modă, după tot ce e cool. Ori vrei să-ți îngheți viața în acel instantaneu în care ești fericit. Sau pari, dar oricum e mai bine decât alternativa și importante sunt aparențele plus numărul de prieteni. Virtuali. Și de apecieri. Adică de butoane inexistente apăsate, cu multe bârfe și invidii răspândite.

E și despre cât de singur poți să fii pe planeta care e interconectată la un click, un like, o vizualizare distanță. Aș putea să înșir inclusiv simboluri din piesă. M-aș limita să spun că atunci când tehnologia ne cotropește viața, când totul e în viteză, oricâtă memorie ar avea creierul digital, al nostru tot are nevoie de amintiri. Câte un timbru colorat pentru fiecare discuție. O urmă mai dulce, mai amară, dar ceva palpabil.

Uite, cred că nu mai știm să ne exprimăm emoțiile când avem un simplu buton pentru furie, dragoste, grijă. E prea ușor, e dezumanizant. Aruncăm niște cuvinte cu copy/paste într-un mail și apăsăm alt buton. Send. Pe când actul de a scrie o scrisoare, apoi căutarea plicului, lipirea lui, destinatarul și expeditorul scriși citeț. Timbrul lipit cu grijă, musai de valoarea potrivită. Ai timp să cumpănești, asta vreau să spun. Nu-s nostalgic după cozile la poștă și chiar îmi place să trimit mailuri. Piesa nu-i despre desființarea tehnologiei, nu e antiroboți și alte bla-bla-uri. Dar sper că Izabela și-a păstrat clasorul cu timbre și-o să le folosească pentru orice mail ar vrea să trimită. Așa, ca să-și drămuiască mai bine sentimentele.

Piesa păstrează din nervul și din verbul prozei marca Doina Ruști, căci e o adaptare după un text semnat de autoarea Fantomei din moară, a Trilogiei Fanarioate. Și Ferenike, Zogru, Zavaidoc. Iar lista e doar începută.

Regia piesei este semnată de Florin Frățilă. Și locul trebuie menționat. L-am mai spus, dar parcă tot n-am terminat. Pe lângă Banca Națională, aproape de zarva și glasurile amestecate din centrul vechi, într-o încăpere ciudată și nu prea. Intri și ai impresia că e o cameră mai mare. E loc suficient aici pentru o piesă de teatru?, te întrebi. Și se sting luminile, se aprind altele, decorul minimalist parcă se înmulțește, ușile se deschid și se trântesc, actorii trec pe lângă tine, mai că te ating și nu mai ești într-o cameră oarecare. Nici măcar în centrul vechi. FF Theatre! Cum s-o spun altfel?!

Aș mai adăuga că rămâi sub emoția energiei căpătate acolo. Căci piesa nu se chinuie să-și dea importanță, să umfle replici și să pompeze glume. Pleci și parcă te-ai opri la o bere  ori un pahar cu vin, ai sta de vorbă cu altcineva, doar să schimbi impresii, să auzi și să vorbești, nu să postezi și să te schimonosești cu emoticoane. Serios, mailurile chiar ar trebui timbrate!