O întrebare, mai multe răspunsuri. Rubrică de Ciprian Handru

Care a fost (este) locul lui Adrian Marino în peisajul criticii/ teoriei literare românești și/sau externe?

Adrian Marino a murit pe neașteptate, liniștit, în somn, în noaptea dinspre 16 înspre 17 Martie 2005, fără ca vreun semn să fi anticipat sfârșitul. A doua zi, pe masa de lucru îl așteptau fișele pe care le pregătise deunăzi, pentru a le prelucra. Era o disciplină de la care nu se abătea și care făcea parte dintr-o strategie a creativității continue: voia să știe că fiecare dimineață îl așteaptă cu șantierul deschis și că orice necontinuare a lui înseamnă vinovăție, slăbiciune. De aceea, Marino nu prea primea vizite la primele ore ale zilei, cu excepția cazurilor când nu se putea altfel, când oaspetele sosit la Cluj era constrâns de un program pe care, altminteri, nu și l-ar fi putut respecta. Nu primea vizite și nici nu prea făcea altceva înainte de a finaliza vreun manuscris sau de a deschide vreun proiect nou, trasându-i axele de stabilitate.

Citea mai ales după-amiaza, orele matinale fiind rezervate scrisului sau verificării textelor pe care i le bătea la mașină – respectiv i le tehnoredacta, când computerul va lua locul mașinii de scris – doamna Lidia Bote-Marino. Armonia dintre cei doi era perfectă, chiar și atunci când manuscrisele conțineau – cum a fost cazul cu volumul de memorii – pasaje despre care Doamna Marino știa că vor supăra multă lume. Lua, atunci, o atitudine protectiv-ironică, mimând concesia pe care o mamă înțelegătoare o are față de fiul ei cam năbădăios. Dincolo de suflet și de altruismul fără pereche al Doamnei Marino, care a dus și cărămizi sau tablă zincată la Lătești, atunci când nevoile cereau acest lucru, iubirea dintre cei doi era o funcție a inteligenței. S-a văzut acest lucru și-n răspunsul laconic pe care Doamna Marino l-a dat celor care îl acuzau pe umanist, după apariția Vieții unui om singur ("cartea care aruncă în aer lumea culturală din România!" – titra senzaționalist Evenimentul Zilei în nr. său din 8 Febr. 2010), că ar fi fost colaborator al Securității. "E o rușine ce se spune – a comentat ea lapidar – Soțul meu nu a fost informator. Oamenii nu mai știu pe unde să scoată cămașa și se apără, atacând pe nedrept."

La un deceniu de la moartea savantului, Doamna Marino se afla încă în casa de pe Rákóczi, într-o stare de sănătate precară, care nu-i mai îngăduia să comunice. Toți clujenii și apropiații familiei fiind convinși că apartamentul se va transforma în casă memorială și că lucrurile vor rămâne la locul lor din clipa în care ea nu le va mai putea supraveghea, ceea ce s-a întâmplat ulterior a fost incomprehensibil. Se zvonea prin oraș că rudele doamnei (el neavând urmași) vor să pună mâna pe locuința aflată la etajul I al unui imobil multifamilial ridicat într-un cartier select al orașului, dar nimeni nu se aștepta ca decesul doamnei Lidia Bote, survenit în data de 26 Martie 2017, să consfințească inimaginabilul, adică despărțirea definitivă a celor doi, pe care nici războiul, nici domiciliul obligatoriu de la Lătești nu i-au putut separa. La moartea lui Marino, în 2005, Biblioteca Centrală Universitară amenajase în Cimitirul Central (Házsongárd) un mormânt suficient de încăpător pentru amândoi, însă o voință străină a intervenit inexplicabil și așa se face că doamna Marino a fost înhumată într-un alt loc, din același cimitir, și apartamentul a fost supus unor radicale transformări mercantile, ultima urmă vizibilă a lui fiind un stupefiant anunț imobiliar înzestrat cu poze de interior, din care nu mai poți recunoaște decât cel mult poziția de odinioară a ferestrelor, suma de vânzare fiind, chiar și pentru Cluj, siderantă.

Am fost ultimul care, la cererea doamnei, am fotografiat interiorul vechi al apartamentului, la mai puțin de zece zile de la trecerea în neființă a savantului. Totul legat de prezența lui Marino a rămas neatins în acest răstimp, inclusiv setul de fișe pregătit pentru lucrul de a doua zi. Rugămintea de a imortaliza spațiul mi-a fost formulată a doua zi după deces, atunci când doamna Marino m-a chemat să-mi dea unele detalii. Nimic nu prevestise neașteptata "plecare": preocupat de soarta unei idei pe care nu apucase s-o dezvolte mulțumitor și pe care dorea s-o continue a doua zi, el s-a culcat la ora obișnuită, și-n cadența estompată a schimbului de cuvinte care a urmat ea "a simțit că se va întâmpla ceva", că noaptea respectivă nu va semăna cu celelalte de dinainte. S-a stins ușor, liniștit, de pe o clipă pe alta. Au urmat câteva ore nefirești, formidabile, vecine cu sublimul: "nu m-am panicat – mi-a spus ea –, l-am privit și vegheat până dimineața", timp în care neliniștea de pe fața lui a dispărut cu totul. "Devenise frumos" – mi-a spus doamna Marino: împăcat cu lumea și cu el însuși, așa cum nu fusese de foarte multă vreme.

La moartea lui Adrian Marino și de-a lungul a câtorva ani de după, o mare parte a bibliotecii – uriașe! – a fost depozitată în fondul de carte de la BCU Cluj, care a preluat și arhiva. Custode a devenit remarcabila prozatoare Florina Ilis, care a inițiat și o fundație cu caracter documentar, cu cel puțin două apariții editoriale notorii până acum: cercetarea bibliografică și de referințe Viața, opera și activitatea lui Adrian Marino (2010), respectiv volumul din anul proxim, 2011, intitulat Adrian Marino în căutarea ideii de libertate și cenzură, la care au participat, în calitate de colaboratori constanți, Alex Goldiș, Rodica Frențiu, Ionuț Costea, Ana Maria Căpâlneanu și Angela Marcu. O sală din incinta BCU, rezervată cercetătorilor, a fost rebotezată cu numele scriitorului; nu s-a materializat, deocamdată, realizarea unui bust sau a unei plăci memoriale, dar zilele n-au intrat în sac. Ediția critică a operei își așteaptă, și ea, îngrijitorul.

Din păcate, pilduitoarea întreprindere a bibliotecarilor clujeni n-a trecut de emulația recuperativă a primilor cinci ani postumi, Marino alunecând încetul cu încetul în relativul con de umbră al interesului științific și public, deși pe ici-pe colo mai apar unele intervenții notabile, menite să ne reamintească de faptul că a existat și un Marino atipic în contextul culturii noastre critice din ceaușism, interesat de ideologii literare și de heterotopii în oceanul estetocentric aproape exclusivist, controlat de Nicolae Manolescu. Estomparea e valabilă și pentru lucrările de evaluare și valorificare critică, prejudiciul major constituindu-l absența unei monografii de referință. Câteva universități i-au consacrat lucrări de doctorat lui Marino, unele dintre acestea fiind accesibile și sub formă de carte: Simona Maria Pop: Adrian Marino – vârstele devenirii (2010); Elena Mândrilă Negoiță: Un călător în universul cărților – Adrian Marino (2013); Mihaela Sacic: Adrian Marino – teoretician literar (2013); Cristina Andriuță: Introducere în opera lui Adrian Marino (2014); Maria Dinu: Adrian Marino – (in)variantele discursului critic (2021). Bune, chiar foarte subtile pe alocuri, ele sunt însă destul de puțin cunoscute, pe motivul circulației deficitare, ceea ce nu înseamnă câtuși de puțin că nu vor constitui "cărămizile" indispensabile ale unei construcții monografice ulterioare. Se cuvine să rămânem obiectivi și să constatăm că nici "consacrații" nu prea au cu ce să se laude, după Alternativa Marino, a lui Adrian Dinu Rachieru (2002), cărțulia din 2006 (84 pagini!) a lui Ion Bogdan Lefter, Adrian Marino – un proiect pentru cultura română, respectiv cartea din 2008 a lui C.M. Popa, Adrian Marino, ideocriticul impenitent nevenind, practic, nimic.

Peste cincisprezece ani de relativă tăcere sunt grăitoare și motivele persistenței ei se cer analizate neconcesiv, dacă ținem să înțelegem "luxul" ignorării lui Marino de către cultura critică din România, cu precizarea că el nu e câtuși de puțin singurul caz de scoatere în afara arenei a unui autor de operă monumentală. Noica este un altul și lista ar putea continua. La Marino, primul cerc cauzal pare să-l constituie el însuși, prin dezechilibrul de percepție pe care și l-a provocat de unul singur, atunci când i-a apărut, în 2010 (deci: postum), Viața unui om singur, socotită egocentrică și discutabilă de către majoritatea comentatorilor. Pe de o parte, volumul a stârnit cuibul de viespi al vieții noastre literare, ceea ce explică, întrucâtva, și emulația critică a anului comemorativ respectiv (s-au împlinit atunci cinci ani de când Marino părăsise această lume), însă, efectul său principal l-a constituit mutarea accentului de pe operă pe persoană și estomparea interesului pentru cea dintâi. Într-adevăr, în anii care au urmat, biografia lui Marino, cercetată inclusiv la CNSAS (pe fondul, neîntemeiat, al unor suspiciuni mai vechi, legate inclusiv de ușurința cu care a călătorit peste hotare în ceaușism) a substituit abuziv interesul pentru operă, generând un decalaj de percepție care îi e și azi defavorabil scriitorului.

Există, însă, și un paradox major aici, tot parțial inexplicabil. Forțarea schimbării de paradigmă critică din ultimul deceniu, pentru care militează cu precădere tinerii intelectuali din mediul academic, are drept cal de bătaie destructurarea estetocentrismului practicat de N. Manolescu, pe urmele lui G. Călinescu, ca "marcă" a unui sistem literar și de consacrare de tip centralist, calchiat (chiar dacă fără voie) după modelul sistemului socio-politic care-i îngăduia să funcționeze. Este exact ceea ce, prin denunțarea "foiletonismului" amatoristic și tranzacțional, Marino a contestat de-a lungul întregii sale cariere, disociindu-se retroactiv și de "mentorul" său G. Călinescu în această privință, ca să nu mai vorbim de E. Simion și, mai ales, de N. Manolescu, militând, în contrapartidă, pentru un sistem literar cosmopolit, universalist, bazat pe funcțiile constructiv-modelatoare ale ideologicului. Convorbirile sale cu Sorin Antohi sunt relevante în această privință; de asemenea, asumarea foucaultiană a heterodoxiei și a marginalității.

Aplicată literaturii române, această tipologie de lectură generează o altă imagine decât aceea a organicității călinesciene vărsate în estetocentrism. De altfel, fobia lui Marino față de organic, în care el integra și iraționalismul etnicist interbelic al generației Eliade-Cioran, a fost antologică, generând adesea supărări publice exasperate, de "Jupiter Tonans", din care cu greu îl puteai opri. Ar fi fost de așteptat, așadar, ca procesul de subminare a estetocentrismului manolescian să scoată la iveală alternativa de contrast a acestei percepții, care este Marino. "Soluția" substituției se oferă de la sine, ea fiind evident mai dinamică și mai complexă metodologic decât aceea a rostuirii obediente a scriitorilor sub umbrela protectoare a foiletonismului estetocentric. Paradoxul e că această lectură în palimpsest a fost respinsă. A fost repudiată în bloc, dar nu în urma unei cercetări analitice responsabile, ci premeditat, din principiu. De ce s-a procedat în acest fel, și nu altfel, reprezintă una dintre "cheile" care deschid zăvornița insurgenței cu care tinerii noștri critici aruncă peste bord tot ceea ce se face culpabil de prestigiu simbolic consacrat. În ochii lor, Marino împărtășește culpa tuturor monumentelor dintotdeauna: s-a urcat cu picioare de bronz pe un soclu de lut, friabil.

Despre "revanșa lui Marino" de după amurgul estetocentrismului a scris la noi Adrian Dinu Rachieru, chiar înaintea dispariției lui N. Manolescu, în Observatorul Cultural din 5 August 2016: "...Marino a impus la noi un stil. Raționalist intratabil, auster, geometrizant, cu un apetit doctrinar, un romantic, totuși, cu mize pragmatice, sedus de proiecte ciclopice, iubind dopajul cultural, asceza, nu folclorul cafenelei, el cerea «idei organizate, puternic personalizate»; și rămânând, cum însuși ne asigura, o monadă spirituală, un alternativ ireductibil, aducând Europa acasă. Fiindcă s-a vrut ideolog, nu beletrist, deci «un autor deviat», în război cu mentalitatea totalitară ori cu fundamentalismele de tot soiul, cu foiletonismul, fragmentarismul și poetocentrismul, cu legea satelizării/colonizării culturale, Adrian Marino reprezintă la noi cultura alternativă (prin continuitate, tenacitate, studiu organizat, documentare etc.) și, mai ales, prin program (himeric, «internaționalist», scientizant, fiind «un român care știe să vadă»). Și iscând o antipatie profundă, expediat/marginalizat sub etichete bizare (colecționar de fișe, extravagant, autor dicționarizabil, producând cărți indigeste etc.). Un outlaw literar, scria chiar cel în cauză, în prelungită criză de identitate, având de înfruntat contratimpul istoric."

Opinii de acest fel, cea a lui A.D. Rachieru nefiind deloc singulară, s-au dovedit a fi, însă, insuficiente pentru ca junii titani ai criticii literare românești, reuniți în volumul colectiv Pentru o nouă cultură critică românească (editori: Alex Goldiș, Christian Moraru, Andrei Terian, 2024) să-l asimileze pe Adrian Marino și să se abțină să-l minimalizeze. În corpul principal al volumului există cam 40 de menționări ale lui (tot atâtea, inerent redundante, fiind și în secțiunea bibliografică), tonul fiind în general concesiv-coroziv, deși sunt și autori care se văd siliți să detecteze că în spatele virulentei declasări a estetocentrismului tutelat de E. Simion și N. Manolescu, pe care autorii volumului o pun în act, se profilează umbra agasantă a lui Marino, cu care autorii nu prea știu ce să facă, fiindcă orice abordare obiectivă ar fi impus sejururi prelungite de bibliotecă, plus câteva lecturi de contextualizare internațională, efort pe care autorii volumului nu sunt pregătiți să și-l asume. Rămân, așadar, strepezitele execuții din vârful peniței și judecățile pripite, una dintre ele fiind chiar hilară, atunci când Alex Goldiș (specialistul în Marino al grupului, legitimat deja printr-o participare la un proiect coordonat de Florina Ilis) scrie, la pag. 197, că "Marino e criticul care militează, cu câteva decenii înainte de Andrei Terian [sic!!!], pentru «critica de export» și discută adaptarea la regulile jocului de publicare în mediul internațional", afirmația aducând aminte de celebrul banc cu șoricelul și cu elefantul mergând pe o punte, cel dintâi întorcând capul satisfăcut pentru cât de bine tropăie ei împreună.

Personal, înțeleg din manualele de zoologie că dinozaurul e și strămoșul vrăbioiului zburlit de pe gard, dar parcă, totuși, este un decalaj de amplitudine și de prestanță între cei doi... În textul său, principala grijă a lui Goldiș rămâne aceea de a reduce impactul lui Marino, menținându-l pe scriitor în perimetrul unei duplicități autohtonizante circumspecte, tactice. Răsfoind Introducere în critica literară, cartea din 1968 a lui Marino, Goldiș e de părere că "la o primă vedere volumul pare că se află în dialog cu concepte și platforme teoretice internaționale", dar junele critic retrage imediat cele spuse, afirmând că "la o analiză mai atentă, criticul se dovedește refractar la adresa oricăror inovații conceptuale", lucrarea fiind decretată, în final, ca "epitomul reticenței la adresa metodologiilor moderne". Ca să nu mai vorbim de culpa că Marino nu a înțeles structuralismul și că nu l-a iubit pe Roland Barthes.

Într-o carte care abundă de afirmații hilare (fiind cea mai bună operă comică de critică a României ultimilor ani), diagnosticul strepezit al lui Goldiș pare să fie la locul lui, problema fiind că aceste sentințe sunt formulate după lectura a doar două volume scrise de Adrian Marino, deja menționata Introducere... din 1968 și un... jurnal de călătorie (!), Prezențe românești și realități europene, din 1978. Restul operei, mii de pagini de solidă construcție intelectuală, monografia critică dedicată lui M. Eliade sau abordarea comparatismului care pornește de la Etiemble e pur și simplu șters cu buretele, ignorat cu o autosuficiență vecină cu imaturitatea. Și e vorba aici de Goldiș, în care, cât de cât, se mai poate avea încredere, întrucât celelalte trimiteri nici nu merită să fie menționate. Interesantă rămâne, însă, stereotipia de abordare, care sugerează consens prealabil: Marino e ținut din scurt, la nivelul operei de început sau al celei ocazionale, marile sinteze ale maturității sale critice fiind trecute sub obroc, ca și cum n-ar exista.

Așadar, dacă dorim o concluzie concisă la ceas comemorativ, când se împlinesc douăzeci de ani de la trecerea în neființă, Adrian Marino se află, pe moment, într-o stare de poprire dedublată. Îl ține legat, pe de o parte, dezinteresul de ansamblu al congenerilor săi și tot la munca de jos, demnă de compasiune, este relegat și de către tinerii critici, temători că insurgența lor ar putea avea un nume și un precursor, fiind mai puțin genuină decât ne este prezentată că ar fi. Am încredere, personal, în resurecția lentă a memoriei colective, dar nu și-n flexibilitatea junilor titani. Aici, Christian Moraru ar putea fi cel care decide balanța, dacă nu dorește să rămână în istoria literaturii române ca semizeul tutelar al unei insurgențe superficiale. Ar fi păcat și nedrept, după opera consistentă de care dispune.

Literatura română a avut, după Revoluția din Decembrie 1989, și după 2005, anul morții lui Marino, o evoluție schizoidă, căreia i-a căzut victimă, în primul rând, aura de prestigiu de care s-a bucurat dintotdeauna cultura de construcție. Trăim frugal, acreditând tangențial ideea că frugalul e mai accesibil – și mai "valoros"... – decât "opul", "cărămida" sau sinteza temeinic lucrată, cu erudiție și note de subsol. E adevărat, e mai ușor să frunzărești o cărticică de bibliografie obligatorie la o șușanea și să scrii despre ea într-un jargon mimetic, așa cum ți se spune, în loc să petreci ani buni într-o bibliotecă pentru a dobândi, eventual, o perspectivă particulară. Rezistent la ingerințe ostile, "Modelul Marino" rămâne totuși viu, rediscutabil și demn de urmat. A trecut, iată, și proba de rezistență a umilirii sale de către estetocentrismul foiletonistic, dar și pe aceea a insinuărilor postume referitoare la biografie, unde a excelat, ca apărător, Gabriel Andreescu. Cineva trebuie să ia taurul de coarne și să scrie, în sfârșit, monografia obiectivă, nepărtinitoare pe care scriitorul clujean o merită.