E aprilie 1810, se apropie Paștele, iar Valladolid, vechea capitală a Castiliei, e un oraș ocupat de francezii lui Napoleon.  Orașul și regiunea întreagă nu au cunoscut, după Reconquista, nici un fel de ocupație străină, atmosfera e tensionată peste poate și francezii se gândesc să dea un semn de normalitate, să demonstreze populației locale că viața curge firesc chiar și într-un oraș controlat de trupe. Valladolid e important pentru ei, are o poziție strategică în peninsulă, aici și-au stabilit cartierul general, iar Semana Santa e importantă pentru spanioli, catolici fervenți și mari iubitori de procesiuni publice. De secole, ca peste tot în Spania, în timpul Săptămânii Mari au loc în oraș procesiuni. Faimoasele și prețioasele statui de lemn înfățișând scene din viața Mântuitorului care, din secolul al XVI-lea începând, au făcut gloria artei castiliene sunt scoase din bisericile somptuoase și din mânăstirile impresionat de mari ale Valladolidului altădată imperial și însoțite de toată suflarea catolică în procesiuni lungi și exagerat de lente. Membrii celor cinci confrerii istorice îmbracă veșmintele tradiționale de ceremonie, își acoperă fețele, își pun coifuri țuguiate și poartă statuile afară din biserică, în ritm solemn de tobe și alămuri, dar fără vorbe, pe străzi. Se întâmplă asta în fiecare zi din Semana Santa. Francezii nu vor să interzică procesiunile, dar vor totuși să le țină sub control. Nu sunt pe gustul lor, obișnuiti cu parade militare, dar un gest strategic e necesar. Așa că fac ceea ce locuitorii din Valladolid încercaseră de câteva ori mai înainte, dar fără rezultat concret, adună toate procesiunile într-una singură, hotărând pentru desfășurarea ei seara zilei de Viernes Santo. Permit ca acest spectacol grandios să aibă loc pe scena cea mai mare a orașului, splendida piață centrală numită, ca în mai toate orașele din Spania, Plaza Mayor.

E aprilie 2010, sunt fix două sute de ani de când ceremonia generală din Vinerea Mare a avut loc prima oară, locuitorii orașului se grăbesc să-și ocupe locurile în tribunile amenajate de câteva zile în piața cea mare pentru Procesión General de la Sagrada Pasión del Redentor. De trei săptămâni sunt la Valladolid și de o săptâmână văd un alt oraș. Vibrează în fiecare zi de sunetul clopotelor nenumăratelor lui biserici. În fiecare zi din ultima săptămână orașul întreg a plutit în nori de tămâie. În fiecare zi din ultimele șapte confreriile din Valladolid au purtat statui baroce pe străzile pline de viață ale orașului, în ritm solemn de tobe și de alămuri, urmate de credincioși și de curioși, privite, de pe margine sau de la balcoane, de toată lumea din oraș. La orice oră ai ieși, mai puțin după prânz când orașul își respectă siesta și devine pustiu, se aude muzica fanfarei și pe stradă sau în prima piață e o procesiune solemnă și un Iisus baroc de madera policromada privește orașul de la înălțimea unor secole vechime. Mai toate statuile sunt opere de artă de o valoare care, tradusă în bani, uimește pe oricine. Caz unic în Europa, Museo Nacional de Escultura pune an de la an la dispoziția confreriilor peste o sută de piese, printre care unele dintre exponatele sale cele mai valoroase, iar acestea încep să se plimbe prin oraș în văzul mulțimilor. Mănăstirile ori confreriile au și ele în proprietate ansambluri statuare de lemn vechi și cu mare valoare artistică. Când procesiunile se încheie, tapasurile ce împânzesc orașul sunt pline până în miez de noapte. Tot un ritual, dar de alt fel. Cel al vieții cotidiene, el va fi subiectul capitolului următor. De la 1810 și până acum populația orașului a crescut foarte mult, numărul confreriilor s-a înmulțit, numărul procesiunilor e și el mai mare. În 2010 Valladolid e un oraș prosper și modern, criza care va izbucni la anul nu plutește în aer. Când Napoleon venea aici, Valladolid era poate un oraș plin de biserici vechi, de mănăstiri regale și de palate gotice, dar număra deja două secole de decădere cruntă, clădirile mari erau numai amintiri ale unei glorii ce încetase odată cu mutarea capitalei la Madrid.

Astăzi, procesiunile sunt mai multe ca oricând, spectacolul fastuos și bizar pentru un oraș contemporan din Vest. Pare medieval, dar nu e, ultimele sale detalii au fost puse la punct în 1922. E Viernes Santo și, în Plaza Mayor, urmează cea mai amplă dintre procesiuni, cea care adună toate confreriile într-o defilare ce durează trei ore. Sunt 20 de confrerii și 32 de pasos. Ca întotdeauna în istoria lor, confreriile sunt laice. Sub hainele de ceremonial care nu te lasă să ghicești cine e în spate, cu coif, mască, mantie, toiag și cruce, sunt oamenii din Valladolidul de astăzi. Avocați, proprietari de cafenele, profesori sau orice altceva, e o onoare, dar și o tradiție de familie să faci parte dintr-o confrerie. Pasos sunt secvențele procesiunii, fiecare statuie sau grup statuar însoțit de procesiune compune un paso și unele confrerii, de obicei cele vechi, îndeplinesc mai mulți pasos.

Istoria procesiunilor începe în Evul Mediu, în spatele zidurilor închise ale mănăstirilor castiliene, unde, în timpul Săptămânii Mari, frații plimbau în interiorul așezămintelor monahale grupuri statuare reprezentând Patimile lui Iisus. Pe la începutul secolului al XV-lea procesiunile acestea sunt preluate de așa-numitele confrerii de penitență, cofradías penitenciales, și scoase în afara mănăstirilor în plimbări procesionale în săptămâna de dinaintea Paștelui. Acestea confrerii erau formate din laici grupați în jurul unui lăcaș de cult și se defineau de obicei printr-o triplă misiune: rugăciune, penitență, caritate. Cofradía Penitencial de la Santa Vera Cruz e cea mai veche dintre confreriile din Valladolid, atestată ca deja existentă la 1498, când îi cere primăriei printr-un act permisiunea de a ridica o urnă devoțională lângă una dintre porțile de intrare ale orașului. Confreria se născuse în interiorul ordinului franciscan și își asumase misiunea vindecării bolilor infecțioase și pe aceea de a avea grijă de oamenii fără adăpost care dormeau pe stradă. În 1515 își construiește propriul său spital în Valladolid. Astăzi numără 1500 de membri și, fiind cea mai veche, se bucură de un prestigiu deosebit, motiv pentru care îi revin câteva momente cheie în procesiunile ce au loc în timpul săptămânii, de la biserica Vera Cruz pornește către Plaza Mayor procesiunea copiilor din Duminica Floriilor. Sunt 20 de confrerii astăzi în Valladolid, dar cele mai multe s-au format la începutul și pe parcursul secolului al XX-lea, și doar cinci dintre ele, întemeiate în momente istorice destul de diferite, în perioada dintre sfârșitul secolului al XV-lea și mijlocul secolului al XVII-lea, au statutul de cofradías históricas: Vera Cruz, La Pasión, Las Angustias, La Piedad și Jesús Nazareno. Fiecare confrerie are propriile sale reguli de intrare, un ritual de acceptare, însemne și costume de ceremonie speciale, în culori diferite de la o confrerie la alta. Fiecare are propria ei misiune, asumată de membri prin jurământ. Aceasta poate crește de-a lungul timpului, Cofradía Penitencial de la Santa Vera Cruz și-a asumat recent și misuni de restaurare a obiectelor de patrimoniu din biserici. Regulile interioare, stricte, sunt scrise într-o carte a confreriei și fiecare confrerie are o publicație periodică. Confreriile se definesc prin imaginile pe care le dețin, imagineros fiind termenul care denumește statuile avute în posesie. Vera Cruz deține opt imagini, câteva dintre cele mai valoroase sculpturi în lemn policromat din Spania, patru dintre ele opera lui Gregorio Fernández.

Povestea confreriilor în sine e interesantă, de-a lungul timpului fiecare confrerie și-a construit o identitate simbolică ce se găsește exprimată în detaliile procesiunilor pe care le desfășoară în Săptămâna Mare și pe care spectatorii procesiunii o cunosc, o recunosc. Dar ce mă interesează mai departe nu e istoria confreriilor, ci procesiunea în sine și, în mod particular, limbajul spațial al acesteia.

Procesiunile au preluat, în istoria lor timpurie, elemente de simbolism civic, dar biserica a fost foarte atentă și a impus eliminarea lor, însă și aceasta e o altă istorie. Epoca de aur a procesiunilor e secolul al XVII-lea, când arta castiliană a sculpturii în lemn policromat își atinge apogeul. Valladolid e centrul ei, numele mari ale artei renascentiste și baroce, Juan de Juni sau Gregorio Fernández, au avut ateliere aici. Statuile care intră în piață în procesiune sunt înconjurate de admirație, legende și povești, de pildă despre una dintre ele, înfățișând durerea Mariei, se spune că i-a fost inspirată lui  Juan de Juni de chiar agonia fiicei lui, despre o alta, reprezentându-l pe Iisus, opera lui Gregorio Fernández, că, atunci când a fost gata i-a vorbit autorului întrebându-l cum de a reușit să-l sculpteze atât de aproape de realitate. Sunt statui de un realism puternic, de o extraordinară perfecțiune a detaliilor, viu colorate, unele cu intarsii de pietre și metale prețioase, cu expresii de un dramatism accentuat, tipic barocului, straniu astăzi. Oamenii din Valladolid cunosc istoriile lor, recunosc fiecare statuie atunci când procesiunea ce o poartă trece prin fața lor. Acesta e un aspect important pentru că încarcă de istorie și de simbolism fiecare parte a ritualului, un ritual funcționează doar atunci când toate părțile sale au un miez, o poveste. Ce contează la un ritual nu e noutatea, ci exact opusul, recunoașterea. Funcția esențială a unui ritual e să confirme un scenariu anterior trăit.

După secolul al XVII-lea urmează o perioadă de decădere, procesiunile se țin, dar nu mai au același fast. Au loc de-a lungul timpului mai multe încercări de a reuni procesiunile individuale ale confreriilor într-una singură. Până în 1810 e vorba doar de procesiuni separate, așa cum se țin peste tot în Spania înaintea Paștelui. Ce nu reușesc locuitorii din Valladolid, reușesc francezii și, cu pauze, pe parcursul secolului al XIX-lea, în ziua de Viernes Santo se ține o procesiune generală. Scenariul e unul improvizat, de fiecare dată altul. Momentul esențial e anul 1922, când arhiepiscopul Valladolidului, Remigio Gandásegui, pune la punct detaliile ceremonialului, ce e îndeplinit până astăzi cu foarte puține variații. Suntem la început de secol, lumea se deschide către moduri de gândire noi, arhiepiscopul are impresia că acestea vor pune în pericol credința catolică și caută să strângă populația orașului în jurul bisericii printr-un ritual care să unească tot orașul. Va studia arhivele municipale, procesiunile suferiseră modificări de-a lungul timpului, iar arhiepiscopul dorește să le redea întreaga lor splendoare renascentistă. Le cere sprijinul lui Juan Agapito, historiador vallisoletano, și lui Francisco de Cossío, directorul Muzeului de Belle Arte, strămoșul actualului Muzeu Național de Sculptură. În urma muncii migăloase a celor trei, Semana Santa capătă o hartă ritualică unitară, toate procesiunile individuale ce se țineau în oraș devin parte a unui întreg coerent.

Dar când totul este gata, procesiunea se suspendă. La Valladolid plouă și procesiunile nu se țin când plouă. Abia în Vinerea Mare a anului următor, 1923, are loc prima procesiune generală, căreia, pe parcursul secolului, i se vor adăuga noi pasos, ale confreriilor între timp apărute.