Bunătăți din Mărginime

   Deja pregătit, ca un profesor serios (cum sunt), am și material didactic. Și deschid telefonul. Bun, face amicul, citim ceva din lecturile obligatorii? Ar fi ceva de spus, am citit ultimele texte din "Ficțiunea", nu crezi că trebuie să mai adaugi câte ceva despre cartea ta de proză scurtă?  Poate, îi răspund, am mai făcut-o la început, dar o să-ți spun în curând o mică poveste despre realitate și ficțiune, e un fel de epilog la Altfel de povești… Bine, zice amicul actor, partenerul meu de fiecare istorie de aici. Și fii atent, adaug eu, am acest text de la care începem azi:  "Vă blestem conducători ai României și-n pușcărie dacă v-aș băga pe toți, cu nimeni nu aș greși. Vă blestem cu spitalele, școlile, șoselele, șpăgile, înfumurările și prostia voastră agresivă. Vă blestem să muriți stând la coadă, să trăiți din salariu și să vă petreceți bătrânețea cu o pensie obișnuită, într-un oraș obișnuit, cu doi copii obezi și beți în sufragerie și cu părinții în întreținere pe veci. Sunt obosit și drumul nu se mai zărește". Aha, mormăie prietenul, știu vorbele de mai sus… Normal, îi spun, un ziarist celebru, a murit de curând… Și iată povestea… Altfel? mă întreabă el, privind undeva, departe.

Mi-am oprit greu lacrimile adunate în colțul ochilor, ieri pe la prânz. De mulți ani intru, cu un fel de liniște, într-un mic magazin din piața mare a orașului nostru; acolo îl întâlneam pe nea Costică, meșterind pe lână "bunătățile" aduse de familia lui din Mărginimea Sibiului. Rămâneam un pic de vorbă cu el, iar doamna lui, mică, delicată, cu graiul ardelenesc inconfundabil, ne însoțea în dialogurile matinale. Într-o zi, nea Costică n-a mai fost acolo, plecase într-o lume mai bună. A lui… Lumea noastră mi s-a părut mult mai săracă, iar doamna parcă s-a făcut și mai mică, îmbrăcată în negru și tristă. Dar, mereu, cu bunătatea pe chip…

   Am intrat în magazinul mic, încărcat cu "bunătăți din Mărginime", am târguit ceva, am schimbat câteva vorbe cu doamna, era acolo o aromă de toamnă și, cumva, de tristețe reținută. Și a venit în încăperea îngustă o bătrână, pe care eu o țin minte, de foarte mulți ani, din cartierul de lângă piață, în care am locuit multă vreme. Părea neschimbată, înaltă, colorat îmbrăcată, doar că mult mai slabă și cu un pătrunzător miros de naftalină. Doriți ceva, doamnă? a întrebat-o vânzătoarea. S-a uitat lung, cuvintele parcă nu voiau să iasă printre buzele acoperite cu un ruj ieftin și, cu siguranță, uscat, rămas printr-un sertar, din timpurile trecute. Păi, a zis într-un târziu, ce să vreau? Cu pensia mea, după ce-mi plătesc angaralele la bloc și doctoriile, abia dacă-mi mai rămân vreo 200 de lei… Am intrat și eu să miros un pic pe aici… E o splendoare!

   M-am uitat lung la doamna lui nea Costică, ochii i s-au umplut de lacrimi. Dar și mie… Haideți,  a spus, să vă tai câte ceva, ce v-ar fi poftă? a întrebat. Bătrâna a ridicat brusc capul, i s-a întins pielea zbârcită peste gâtul lung. Aaaa… nu, vă rog, îmi ajunge aroma asta de mezeluri și de telemea, o duc până la mine, la bloc…

   Am ieșit, împiedicându-mă de pragul îngust, până acasă le-am tot trimis bărzăunilor care stau în fruntea bucatelor, azi ca și ieri, toate mirosurile din lume, de la ouă clocite până la zeama de varză stricată și până la reziduurile de toate felurile, le-am visat înșirate prin birourile lor cu secretare tinere și consilieri de carton, înțesate cu platformele lor politice duhnitoare. Știi, desigur, platformele alea politice care put până sus, în Cosmos. A rahat…

   Și, de fapt, azi ce să mai credem, în cine, de ce, cu ce folos? Spun eu așa, în noua piesă pe care o pregătim la teatru, zice actorul.

   Și uite o amintire dintr-o carte, îi citesc eu amicului actor, de pe ecranul luminat al telefonului. Dacă tu crezi că ești în stare să faci ceva sau nu, ai oricum dreptate, spunea un celebru personaj. Dacă tu crezi că educația este scumpă, așteaptă să vezi cât te va costa ignoranța ta. Dacă tu crezi că viața e ciudată și refuzi să accepți orice alt lucru în afară de cel mai bun, deseori îl vei obține. Dacă tu îl crezi pe Seneca, nu există vânt puternic pentru marinarul care nu știe unde să meargă (al nostru a știut și acum, e parlamentar european…). Dacă tu crezi că se mai poate, atunci află că și cunoașterea pe jumătate este mai rea decât ignoranța. Dacă tu crezi că  trebuie să nu faci și să nu spui nimic, pentru a nu greși, atunci fii nimic! Dacă tu crezi că mai avem vreo șansă în toamna abia începută, citește acest proverb vechi: imediat ce se termină jocul, regele și pionul ajung înapoi în aceeași cutie. Dacă tu crezi că ar mai fi o cale pentru lumea în care trăim, află că tot ceea ce este necesar, pentru ca răul să triumfe, este ca oamenii buni să nu facă nimic. Dacă tu crezi în lozincile lor meșteșugite, află că toate gândurile rele au în ele cele mai frumoase vorbe. Dacă tu crezi că e bine să stăruim în fața ușilor închise, s-ar putea să nu le mai vezi pe cele deschise. Dacă tu crezi în cinstea și limpezimea cugetului tău, amintește-ți o replică celebră: dacă fiecare mătură în fața porții lui, lumea va deveni mai curată.

   S-o crezi tu, rostește trist prietenul meu, pe imbecilii la care ne gândim acum și aici îi aruncă din palma de plastic chiar și adăpostul jegos al fărașului…

 O dimineață pierdută de noiembrie

   Povestea mea de azi, domnule actor și fumător de elită, este despre o dimineață pierdută de noiembrie. Prezent, zice și trage cu sete din țigara lui subțire. Frumoasa Diana i s-a așezat în brațe și toarce liniștită; pisica, desigur…

   Am ieșit, prin urmare, dis-de-dimineață, pe poarta casei mele, însoțit de Norocica, ea m-a urmărit printre zăbrelele metalice ale gardului, cu urechile întinse ca două antene și n-a uitat    să-mi spună hotărâtă: ai grijă, stăpâne, boabe d-alea bune, cu pernuțe… Să  nu mai iei d-alea ieftine, zgârcitule!

   În noaptea trecută am revăzut Dimineață pierdută, montarea veche a Teatrului Bulandra, în sala de la Grădina Icoanei, la premiera căreia am fost acum foarte mulți ani. E vorba despre spectacolul de neuitat, după Gabriela Adameșteanu, în regia Cătălinei Buzoianu. Stai, îți citesc ceva…  Amintirile. Trecutul. Nu sunt totuna, chiar dacă sunt legate. Trecutul este doar conceptul atribuit unui timp care "a fost". În schimb, amintirile sunt retrăirea acelui timp, reactualizarea lui, ele sunt expresia personală, subiectivă, deseori deformată, simplificată sau îmbogățită mai mult sau mai puțin conștient. În "Dimineață pierdută" trecutul este adus constant în prezent, trece printr-un secol de istorie privată, dezvăluie epoci, regimuri, tipologii umane. În esență, ne dezvăluie pe noi.  Și încă: "Am pierdut timpul cu povești", zice unul dintre personaje. Adică am pierdut prezentul pe care l-am încărcat cu trecutul, s-ar putea "traduce" această expresie. Amintirile. Trecutul. Nu sunt totuna. Căci dacă, prin amintiri, aducem prea des trecutul în prezent, riscăm să pierdem prezentul într-un trecut fără de amintiri.

   Bun, mă întorc eu la poveste, dimineața mea începe sub semnul "norocului". Și doar văzusem pe geam câinele unui vecin, zăbovind pe trotuar, chiar lângă poarta mea. Am călcat în ceva care seamănă cu doctrina abandonată de câteva minute, nici nu știu dacă era galben-liberală sau roșu-pesedistă. Asta e, traversez peste covorul de măști, abandonate de oamenii învățați deja cu instrumentele pandemiei care nu se mai termină; câțiva trecători grăbiți, înveliți în straie mohorâte, umblă adormiți printre pavelele cariate ale bulevardului, iar câinii abia dacă mârâie prin curțile atacate și ele de frunzele uscate și de roua rece a dimineții. Cu ochelarii aburiți, de la respirația caldă de sub masca mea neagră, mă împiedic de o trotinetă electrică, verde, trântită prin iarba rară de lângă trotuar. Nu, nu înjur, sunt doar un respectabil profesor pensionar, nu se cade!

   Ajung, în fine, la supermarketul în care "s-au băgat" produse de lux, pentru apropiatele sărbători. Cumpăr câte ceva, dar cu măsură, pentru că pensia mea e una specială. Special de mică… La casă, un nene trecut bine de prima tinerețe se războiește cu gardianul, care, politicos, l-a rugat să-și pună mască peste față. Ce indignare, ce strigăte, ce onomatopee… Îl știu pe nenea, a fost ceva secretar de partid la fosta uzină, peste amintirile căreia s-a construit supermarketul de azi. Ehei, IUP-ul de altădată!  Precis că are nostalgia ședințelor de BOB, de atunci; mă gândesc să le traduc mai tinerilor mei cititori, biroul organizației de bază. Totuși, mai bine le las pe toate așa, palide și îngândurate.

   La semafor, două mașini sunt oprite una lângă alta. Din cea mai apropiată, cu volanul pe dreapta, un londonez cu fălcile umflate, cu ceafa groasă și cu ochii holbați zbiară la bătrânul de la volanul celeilalte mașini, o Dacie de peste o sută de ani. Îl trimite incoerent la origini, pentru o cauză care-mi rămâne neclară. Nici nu văd că s-a făcut verde și rămân cu ochelarii pe nădragii de trening jegoși, cu urmele micilor de aseară pe ei, bădăranul își etalează umflăturile care i se întind până spre schimbătorul de viteze. Apoi, demarează în trombă, pe geamul deschis încă se mai aude cum bagă, scoate, drege, face. Celălalt, bătrânul, a uitat să mai plece, Dacia lui a rămas înțepenită pe asfalt, sub avalanșa claxoanelor care se adună în spatele lui.

   Amintirile, trecutul… Prietenul meu, ca un devotat ascultător, trage concluziile mai repede decât mă așteptam.

   O iau încet spre bulevard, ajung la sensul giratoriu, mă uit îngrijorat, mașina care se apropie nu pare că ar opri în fața trecerii de pietoni. Acum ceva vreme, îi reamintesc amicului, acolo ai fost spulberat de un idiot, care n-a pățit mai nimic, nu știu de ce procesul n-a mai avut loc. Chiar, ce zici Maestre? Ar fi un titlu bun pentru un spectacol post-pandemic la teatrul din orașul nostru: "Procesul care n-a mai avut loc". Amicul tace, nici nu ar avea un răspuns…

   De la alcătuirea colorată de dincolo de șosea, miroase a șaorme matinale, înfășurate în sosuri aprige, tineri grăbiți îndeasă pachetele argintii în gențile lor de oameni ai muncii, agitați spre o nouă dimineață de noiembrie. Și pute al naibii, dar e ca în bancul acela vechi, ne-am obișnuit. În sfârșit, intru pe strada noastră cândva liniștită, acum doar Liniștei, tu nu te-ai trezit încă, dar eu te salut domol, peste gardul verde, dincolo e o scenă închisă, piesele de teatru s-au terminat pentru o vreme. Răpuse de covid…

   Hotelul mare, care a apărut peste drum de casa mea, în buricul orașului, doarme și el, e liniște și acolo. Unde sunt chermezele de peste vară? Cu ochii pe reclama uriașă care ne promite sănătate și fericire uit de doctrinele de pe trotuar și mai calc odată în programul de guvernare pe care l-au mai terciuit și alți trecători matinali. Între timp…

   Mă curăț greu de aromele politice de noiembrie, intru în casă, un televizor e deschis și, fără să privească cineva la ecranul lui palid, lasă spre mine vocea plictisită a unei domnișoare supărate. Marcel Ciolacu a spus, citește ea adormită: "În schimb, decizia majoritară a fost că domnul Vasile Dâncu va fi desemnat din partea PSD ca să ocupe portofelul de ministru al Apărării". A auzit și Norocica, șoricara mea inteligentă, ea râde cu poftă, i-a căzut și osul pe care-l atacase fericită. Chiar mi se pare că, de peste drum, din terasa hotelului, de pe acoperiș, se aude o voce tânguitoare… "Foamea rău mă gâdila / Atunci am întins mâna / Și am furat un portofel… / Portofele, portofele / Voi sunteți visele mele / Voi pe mine m-ați mâncat / Unde, unde m-ați băgat? / Portofele și gentuțe / Numai fustițe drăguțe / Portofele și inele / Voi sunteți visele mele…"

   Dimineața mea se termină așa cum a început. Vesela mea cățelușă, ronțăind acum bobițele preferate, se oprește mustrătoare și aproape că zice: haaammm, auuuuzi! Olguța Vasilescu, vicepreședinte PSD, l-ar fi felicitat pe Marcel Ciolacu declarând că "a avut dreptate un prieten când mi-a spus că luați liberalilor și banii de pe pieptul mortului". Veșnica lor pomenire!

   Am mai citit, ceva mai târziu, și despre audierea noului ministru de finanțe, Adrian Câciu, propunerea PSD, care a evitat multe dintre întrebările adresate în cadrul "evenimentului"  din parlament. În puținele situații în care a vorbit, Câciu a răspuns incoerent și vag. Câteva dintre formulările lui: "A fost o echipă care mințile a lucrat ca să se eficientizeze acolo." Normal că mințile a lucrat! Sau: "Da, rectificarea va fi aprobată vineri noaptea, vineri seară. Stăm până când o aprobăm. Adică să nu înțelegeți că noaptea ca (hoții?)… cum se întâmpla." Așa e, n-o să înțelegem nimic, se poate? Sau: "Ministerul Finanțelor vreau să devină o soluție. Poate îmi doresc prea mult." Soluție de lipit? Încă: "Singura problemă a țării, resursele financiare." E adânc, e spus cu metodă… Adică: "Eu sunt un om care sunt rezultatul contextului făcut de către prietenii, de către oamenii cu care am lucrat."

   Asta e, trage repede o concluzie amicul, golind paharul cu rozeul limpede, contextul ca contextul…