Scriitorul fu întâmpinat în sala de festivități cu o tăcere sobră, respectuoasă. Se așeză pe un scaun din al doilea rând și mulțumi cu plecăciuni scurte. Avea o vârstă înaintată, una care nu mai era contabilizată în ani. Era considerat de modă veche, iar fiecare înțelegea prin asta o modă mai respectabilă decât cea actuală, dar inaccesibilă altor generații.

Pe scena improvizată începu ceremonia. O sferă metalică, plină cu bile din plastic, fu învârtită viguros. Rând pe rând, carapacele artificiale erau scoase, desfăcute, iar hârtiuțele ascunse în ele, lipite pe o tablă. Era modul prin care un autor își lansa cartea. O scria, de fapt, în fața tuturor, trăgând la sorți cuvintele.

Scriitorul privi totul cu o mină cumpănită. Văzuse biblioteci întregi scuipate de Inteligența Artificială. Cunoscuse autori închipuiți și nulități ridicate la rang de academicieni. Nu regreta că nu ridicase vocea în acele momente. Opoziția ar fi fost inutilă.

Totul putea fi rezumat de brățara din bandă adezivă de 3 mii de dolari vândută sub numele de Balenciaga. Casa de modă fondată de cel care se considera arhitect, sculptor, pictor, muzician și filozof ajunsese un bâlci. Însă toate erau fapte diverse, efecte, simptome, nicidecum cauze.

Răul plecase, credea Scriitorul, din școli și din familii prin excluderea educației critice. Copiii nu mai erau învățați să discearnă, să-și formeze opinii, să diferențieze literatura proastă de cea de calitate, scrierile oamenilor față de cele ale calculatoarelor.

În trecut, Scriitorul obișnuia să vorbească în citate, să turuie fragmente din memorie. Spunea despre literatură că e "*…această alianță cu verbul pe care o tot urmărea. Muzica și vorbirea, insista el, sunt în fond același lucru, vorba-i muzică și muzica este vorbire și, despărțite, se cheamă una pe alta, se imită… (…) E absolut natural ca muzica să ia foc la atingerea cuvântului, ca verbul să țâșnească din muzică…"[1]

Leverkühn se referea la opera muzicală, dar Scriitorul considera că literatura era singurul domeniu fără granițe, unul care aduna muzica, istoria, științele exacte. Literatura era mișcare, dar nu simplă dezvoltare ori cercetare. Era credința în miracol, convingerea că există un cod de legi care guvernează spiritele, că visele sunt construite pe o schelărie din lemn, metal și sânge. Că o frunză e un castel iar cel mai mare palat încape pe buricul unui deget. Poveste înainte de toate.

Fu chemat și pe pe scenă, lângă tabla cu cea mai nouă carte, și spuse câteva cuvinte. Autorul tragerii la sorți îi mulțumi pentru că la vârsta sa venerabilă încă se implica în instruirea tineretului.

Scriitorul zâmbi și-și luă rămas-bun. Locuia într-un apartament în care fiecare perete era acoperit de rafturi burdușite. Acolo îl așteptau studenții.

Muncise atâția ani și căpătase o singură convingere. Scriitorul trebuia să scrie pentru sine. Cititorul trebuia să citească pentru propria persoană. Când năzuiau să se învețe unii pe alții, rostul literaturii dispărea.

Studenții îl așteptau tăcuți într-o cameră. Mocheta era acoperită cu saci din plastic întinși. Salută vesel și îi îndemnă să se pună pe treabă. El își scoase sacoul, suflecă mânecile și se așeză în genunchi. Mutau plantele în ghivece mai mari și aveau mult de lucru. Săptămâna trecută îl ajutaseră cu borcanele din cămară iar praful venea la rând.

Și la finalul fiecărei zile, rafturile sale se mai goleau câte puțin. Ce să-i învețe? Putea doar să le dăruiască.

[1] Doctor Faustus, Thomas Mann, Editura Rao, 2013, p. 235