Dragă Raoul Alexis Ipate, ce personaj de teatru/film/literatură ar fi pe măsura visurilor tale? Pe cine ai vrea să interpretezi? În film? În teatru?

În primul rând, visul meu ăl mai mare este să joc. Punct. Cred că este normal ca proaspăt absolvent să îmi doresc, mai înainte de toate, să îmi practic meseria. La vârsta mea și atât de devreme în ceea ce eu numesc cu un optimism copilăresc "carieră", cred că oportunitatea de a juca surmontează preferințele dramaturgice personale. Într-o țară în care intră, anual, pe piața muncii, mai mulți actori decât are piața nevoie și într-o lume în care oricâți actori cu facultate ar da casting pentru un rol, tot influencerul e cel ales, eu aleg să mă mulțumesc cu orice rol pe care Zeul Teatrului mi-l dăruiește.

Dacă totuși mi-aș permite să mă alint și să ies din realismul vieții cotidiene, aș tăgădui poemul lui Carl Sandburg și aș spune că nu pe Hamlet mi-l doresc, ci pe Richard. Cumva, el mi se pare mai chinuit, mai profund, mai tragic. Născut schingiuit, lătrat chiar și de câini, urât de propria mamă, Richard nu a simțit căldura iubirii niciodată. Cred că acesta e motivul pentru care "Richard al III-lea" este o capodoperă: Shakespeare ne face, vrem, nu vrem, să empatizăm cu răutatea întrupată. Richard ar fi, pentru mine, cea mai mare încercare artistică, dar și cea mai împlinitoare.

Ce roluri n-ai accepta? Cine nu ți-ar plăcea să fii? De ce?

Nu mi-ar plăcea să nu știu cine sunt. Prin asta vreau să spun că, dacă aș avea de ales, n-aș alege un personaj scris superficial, un personaj ale cărui idealuri, gânduri sau experiențe nu-mi sunt clare nu pentru că nu mi-aș da eu interesul, ci pentru că dramaturgului nu i-a păsat îndeajuns de el încât să-l însuflețească. Dacă însuși părintele unui personaj nu a putut sau nu s-a deranjat să-i dea viață, cum aș putea s-o fac eu?

Altfel, sunt convins că orice rol mă poate învăța ceva nou despre mine, despre viață, despre lume și, la drept vorbind, ce altceva suntem noi decât umilii servitori ai propriului parcurs?

Fă un top (3-5) filme bune ale anului trecut (străine sau românești).

Ultimul an a fost, pentru mine, anul filmelor românești vechi. Fiind conștient de propria neștiință în ceea ce părinții și bunicii noștri numesc, cu mândrie, epoca de aur a filmului românesc, am decis să fac tot posibilul să minimizez cât mai mult întrebările de tip "N-ai văzut x?!", venite din partea unor oameni uluiți și un pic jigniți că am cutezanța să nu fi vizionat toate filmele pe care ei le consideră bune. Ca urmare, fiind bombardat voluntar de B.D.-uri, Mărgelați și domnitori români aproape zilnic, spre rușinea mea, nu am mai avut timp să urmăresc cu aceeași hărnicie cinematografia contemporană. Cu toate acestea, voi încerca să vă propun vreo trei filme din apropierea anului 2024 care m-au impresionat.

Ziua în care Andrew Scott nu se va afla în topurile mele va fi ziua în care voi fi murit. De aceea, am să încalc vag cerința întrebării și, ca un agent imobiliar, vă voi propune spre vizionare o bijuterie de serial numită Ripley. Dacă Hannibal Lecter ar fi fost actor, l-ar fi chemat Tom Ripley. Dacă un atac de panică perpetuu ar fi ecranizat, s-ar numi Ripley sau Uncut Gems, dar ăsta e prea vechi pentru a fi în concordanță cu termenii întrebării. Ce vreau să spun e că Ripley te face să-ți stea inima în piept și să-ți pui mâinile la ochi, chiar știind că nu urmează să apară niciun monstru pe ecran... în afară de însuși Andrew Scott, care este un monstru sacru.

O combinație absurdă între gotic și grotesc, între poezie și dezmăț vizual, Poor Things (știu, știu, a ieșit în 2023. Ce pot să fac, m-am născut rebel) este superb. Emma Stone face unul dintre cele mai curajoase roluri ale carierei ei, într-o poveste despre evoluție, libertate și ce înseamnă să fii om. Am râs, am fost șocat, am fost fascinat.

Și ultimul, o plăcere vinovată, Furiosa: A Mad Max Saga. Ascuns după fațada de film de acțiune potrivit pentru o seară în care vrei să-ți dezactivezi creierul, creația lui George Miller conține substraturi sociale și, sincer să fiu, un univers minunat construit și neobișnuit de captivant dacă îți iei din timp să îl descoperi.

Ce moment din timpul facultății ți se pare hotărâtor în formarea ta?

Am terminat actoria la UNATC în anul 2024 la grupa domnului Șerban Puiu, cu spectacolele O noapte furtunoasă și D-ale carnavalului, care acum se joacă în restaurantul Teatrului Elisabeta. Am fost mai mult decât norocos ca toții colegii mei să fie nu doar talentați, ci și niște oameni de ispravă. Sunt oameni în adevăratul sens al cuvântului, oameni care m-au învățat, prin simpla lor existență și fie că au știut sau nu, să fiu mai bun, mai deschis, mai muncitor. M-au împins de la spate de fiecare dată când dădeam chix la cursul de mișcare scenică sau în orice alt context și simt și sper că, la fiecare reușită a mea, se bucurau la fel de mult cum mă bucuram eu la reușitele lor. Colegii mei sunt momentele hotărâtoare ale formării mele. De-a lungul timpului, fiecare dintre ei a pictat câteva stele pe cerul universului meu interior prin care eu, privindu-le și încercând, ca un antic astrolog, să le citesc, reușesc, încet-încet, să-mi descos propriul sens.

Ce înseamnă pentru tine Teatrul Elisabeta? Ce piese vezi jucate acolo? Ți-ar plăcea să joci într-o operetă? De ce?

Teatrul Elisabeta este începutul poveștii mele. Aici am jucat primele mele spectacole ca actor profesionist, aici am întâlnit alți actori care, deși cu mult mai multă experiență decât mine, m-au primit cu brațele deschise și m-au tratat din prima ca pe egalul lor. Deși o bună parte din spectacole sunt comedii bulevardiere, există și comedii polițiste, comedii cu tente shakespeariene și chiar sesizez acum, în ultima vreme, s-au încercat și spectacole care abordează temele pe un ton mai serios, lucru care nu poate decât să mă bucure; diversitatea este mereu binevenită.

Dacă prima mea dragoste este soția mea, a doua ar fi teatrul și a treia, muzica. Cred, realmente, că dacă ar trebui să aleg să-mi pierd vederea sau auzul, aș alege vederea pentru că nu aș putea să îndur o viață fără sunete. De aceea, dacă talentul meu ar fi pe măsura cerințelor unui spectacol de operetă (sau de musical!), mi-aș dori foarte tare să fac parte dintr-un astfel de proiect. Ce mă bucură cel mai tare este că observ cum musicalul devine din ce în ce mai popular în România și că se vede cu ochiul liber că, cel puțin în ceea ce privește acest tip de artă, lucrurile se mișcă într-o direcție bună.

Cum ai pune în scenă Lecția lui Ionesco? Pe ce ai pune accentul? Ai folosi mijloace media? Cum determini publicul să participe la spectacol?

Nu aș putea răspunde pertinent la această întrebare din mai multe considerente: în primul rând, nu sunt regizor, sunt actor. Nu vreau să îmi dau cu părerea despre o artă la care nu mă pricep. Mai mult decât atât, teatrul absurd mi se pare apanajul artistului matur, al omului care a ajuns deja la maturitatea sa artistică, al omului care nu mai are nimic de demonstrat nimănui. Din fericire pentru mine, mă aflu abia la început de drum și sper din tot sufletul că voi ajunge la vârsta la care să înțeleg sau măcar să cred că am înțeles chiar și 5% din misterul teatrului absurd.

Ce aștepți de la un film? Mai este suficientă povestea? Ce mai contează? la ce te uiți tu într-un film de LM fiction?

În umila mea opinie, nimic nu contează mai mult decât un personaj și o poveste scrise frumos. Nu mă interesează grandoarea efectelor speciale, nu sunt un fan al filmelor făcute în camere verzi. Nu zic, arată bine, sunt plăcute la ochi, Dune: Part Two a fost copleșitor, dar dacă povestea și personajele nu ar fi fost de calitate, măreția lui Shai-Hulud m-ar fi lăsat rece chiar și pe o planetă ca Arrakisul.

Luăm ca exemplu 12 Angry Men, un film realizat, practic, cu 12 oameni într-o cameră. Niciun efect special, aproape niciun fel de decor, doar 12 oameni care decid soarta unui copil. Și totuși, din ‘57 încoace, generații întregi au stat cu ochii lipiți de ecran, complet captivați de elocvența juratului nr. 8. Mai e nevoie de altceva în afară de poveste și personaje?

Cu ce rol te lauzi, care a fost cel mai important succes al tău?

Încerc să nu mă laud fiindcă nu-mi șade bine. Sunt mulțumit de ce am făcut în rolul lui Rică Venturiano, un personaj care pe cât de bine pare că mi se potrivește, pe atât m-a forțat să ies din carapacea anxioasă în care mă cocoloșesc în viața de zi cu zi. Cred că reușesc un Rică pe care Caragiale l-ar fi găsit decent, ceea ce deja este o laudă mai mare decât am spus că-mi voi permite la începutul acestui răspuns.

Ce casting te-a dezamăgit/amuzat/satisfăcut? Povestește puțin despre cum se obține un rol.

Tatăl meu lucrează la teatrul din Botoșani. Datorită lui, am crescut în teatru și am învățat multe despre lumea teatrului și despre viața actorului în general. Am învățat că, pentru a fi dezamăgit, trebuie mai întâi să te amăgești; dacă nu te amăgești, n-o să fii dezamăgit. Am învățat că un casting nu te definește ca om sau ca actor. Am învățat că nu contează dacă iei sau nu un casting, atât timp cât ești onest cu tine însuți și dai tot ce poți mai bun în acel moment dat. Mai departe, nu mai ține de tine. Fac tot posibilul să nu mă mai las stresat de lucruri față de care nu mai am niciun control.

Ce planuri de viitor ai?

Să iubesc, să fiu eu, să aflu cine-i "eu".