Pe măsură ce primăvara câștigă teren, zilele însorite și călduțe îndeamnă la descinderi tot mai frecvente pe aleile parcurilor decorate spectaculos de la o săptămână la alta. Coregrafia strategică dintre iarnă și primăvară începe să își desfășoare energic tablourile. Mai întâi, natura profită de influența luminoasă a soarelui tot mai puternic, reușind să înfigă primele raze oțelite în zăpada încremenită de spaimă. Scena de bătălie lasă loc apoi carnavalului de pasteluri care defilează spre a înveseli privirile, prin efectul culorilor amestecate comic în apă... de ploaie. Mici tușe de înverziri, înmuguriri, înfloriri se adaugă peisajului încă indecis, capricios, fluid, oscilant, schimbător. Dar orice tensiune, mai mult ocazională acum, se dizolvă în zâmbet, speranță și soare. Finalul va fi ritualic unul fericit, previzibil, epic-alegoric: se va întoarce în curând vremea bună și frumoasă, care nu mai are nevoie de minuscula compensație a florilor tăiate puse în vază.

În ritmul pedalat de bicicletă sau cu pasul sprinten și vioi, din traista de pânză de pe umăr răsare câte un colț de copertă. Să fie o carte de ficțiune, vreun roman, un volum de poezii, vreo carte de incursiuni prin istorie, geografie, vreun tom de filozofie? Mare curiozitate pentru trecători. Mare satisfacție pentru amatorii de lectură, mai ales când se poate citi deja în aer liber, pe o bancă din parc, sub un corcoduș țesut floral delicat, în alb și roșu, sau în compania intensă și radiant-solară a arbuștilor de forsiția. S-a terminat cu fiorii de Alb infinit, al lui Ken Follett, scriitor deplin exersat în minți științifice criminale, experimente eșuate, virusuri scăpate pandemic; urmează Pitulicea, de Anne Enright (psihologie-societate-literatură), Povara crucii, de Ismail Kadare (comunism-exil-istorie-literatură) și Iisus, Dumnezeu și Om. Cum au modelat patru patriarhi, trei împărătese și doi împărați 1500 de ani de creștinism, de Philip Jenkins (spiritualitate-istorie-ideologie).

În aprilie, o lună asociată în general cu sărbătorirea Paștelui în două mari tradiții monoteiste, se vindecă ritualic, eliberator traumele încapsulate în timp, întunericul interior dispare cel puțin simbolic în lumină. Mi-au reținut îndeosebi atenția, în romanul scris de Anne Enright, disocierea și corelația ulterioară cu dinamica echivalării/aproximării în limbaj a reacțiilor față de problemele celorlalți de lângă noi. Într-o punere în lumină a necunoscutului, aceste răspunsuri ale sensibilității individuale sunt exprimate prin procese fie de translație, fie de traducere, prin simțuri, empatie, pe de o parte, prin cuvinte, verbalizare explicită, pe de alta.

Suntem mai (auto)reflexivi, mai profunzi și meditativi în această perioadă din an? Sau mai exuberanți și, cu totul fascinați de primăvară, nu vedem nimic dincolo de suprafața lucrurilor? Îmi place să cred că aprilie este despre schimbarea sub intensitate luminoasă, despre ieșire, deschidere către lume, nu despre adăpostire și refugiere taciturnă la umbră. Despre mai multă compasiune, receptivitate, indiferent de dozajul personal de sentiment religios.

Când în fiecare an, primăvara, întoarcem împreună cu natura pagina înnoirii, ceva se schimbă vizibil în peisaj. Când în noaptea de Înviere, mergem, luăm și aducem Lumină, măcar pentru o clipă simțim o licărire în plus de speranță, o transformare misterioasă între starea de la plecare și starea de la întoarcere. Asortat la anotimp, optimismul primește undă verde, clară, în tonuri puternice, nu doar, însă și prin contribuția tot mai extinsă a lecturilor minunat, senzațional, miraculos de benefice în spațiul aerisit, autentic estetizat din parc.