Am întâlnit odată un om care a traversat marea.

*

Pe atunci, oamenii încă făceau asta. Nu din voință proprie, evident, nimeni nu și-ar fi putut dori așa ceva, riscul era prea mare, iar recompensa prea abstractă pentru a prezenta orice fel de interes. Și totuși încercau. Dacă ți-ar fi fost dat să îi întrebi vreodată de ce fac asta, ei nu ți-ar fi putut spune. Unii s-ar fi uitat la tine cu ochi speriați și ar fi dat un răspuns fără noimă, cum ar fi "pentru glorie" sau "pentru a-mi trăi viața, pentru a-i arăta că ea trebuie să-mi se supună mie, ea trebuie sa fie speriată, nu eu". Alții, cu ochi mai blânzi, ar fi spus poate "pentru că așa îmi vrea inima, pentru că așa vrea viața". Adevărul e, că la un moment dat, până și celor mai perfizi și mai profani începeau să li se miște picioarele singure, iar până ajungeau la mare, cei mai mulți nu erau conștienți de ce se întâmpla. Atunci, tot ce vedeau în fața lor erau două lumi slab conturate, lumea cerului, pe care toți o credeau paradiziacă, și cea a mării, pe care erau siliți să o traverseze pentru a ajunge la linia de orizont care făcea posibilă unirea celor două. Iar Marea, parcă știind că și un singur zgomot dacă ar fi scos, ar fi stors ultima picătură din răbdarea și din empatia omenească, tăcea mâlc și se uita jucăușă la lumea lor, de oameni, la întâia lume dintre cele trei ce existau.

*

Toți se înecau; mai devreme sau mai târziu, toți erau trași în jos. Nici nu se putea să fie altcumva, marea era nespus de urâtă când te uitai la ea. Nimeni nu era atât de sătul de viață, încât să se uite direct în apă, dar vedeau cu coada ochiului. Și, cum până și pe-atunci cu coada ochiului se vedea mai bine decât cu tot ochiul, aceștia erau prinși de reflexiile lor și trași spre străfunduri. Marea se știa detestată și deseori era mâhnită de fețele schimonosite pe care le vedea. "Dar ce vină am eu?" își spunea. "Cum își imaginează ei că eu pot reflecta altceva decât ce îmi este arătat?" Și așa și stăteau lucrurile, Marea era, într-adevăr, lipsită de orice fel de vină sau rea intenție. Oamenii se urau pe sine; din clipa în care își vedeau fața în apă, erau cuprinși de o spaimă pe cât de îngrozitoare, pe atât de copilărească; începeau prostește să creadă că singurul mod de a se distanța de apă era să se distanțeze de reflexia din ea, pentru că oricât de lipsiți de Dumnezeu ar fi fost, nimeni nu putea fi într-atât de prost, încât să nu vadă că Marea reflecta până la ultima picătură ce ești tu cu adevărat. În acel moment, față în față cu riscul suferinței pe care l-ar fi prezentat înecul, toți se speriau, iar când se speriau, începeau să se poarte ca niște copii; începeau să plângă și se uitau lung la reflexia lor cea adevărată. Mereu, dar mereu apărea la început în imaginea apei un chip de copil. Ei nu o acceptau niciodată. Alegeau doar apa bună din reflexia lor, cea sărată era dată uitării, iar cea bună de băut folosită pentru a făuri o nouă reflexie care nu s-ar putea îneca vreodată. Și atât de mult doreau să se convingă oamenii că noua lor imagine nu poate avea nicio asemănare cu cea veche, care păcătuise deja de atâtea ori și care, prin greșelile ei, adusese atât de multă suferință, într-atât de disperați erau, de plini de frică și de regret, încât aruncau cu nasturii și cu scoicile din buzunare în ea până când nu mai era de recunoscut. Se zbăteau ca peștii pe uscat să nu se gândească la ce se va întâmpla când soarele va apune. Știau și ei că singurul motiv pentru care reflexia lor "desăvârșită" putea exista era că Soarele îi permitea, lumina lui strălucind prielnic în acel moment plăsmuirii și iluziei. Dar Soarele nu putea sta niciodată pe loc, și când se mișca, odată cu lumina lui dispărea și minciuna pe care toți erau de acord s-o creadă. Și atunci, oamenii se întorceau speriați și își vedeau vechea reflexie, așa cum era, perfidă, strâmbă, după atâta ură. Iar atunci, lăsați singuri, din nou, cu sufletul lor, erau trași în adâncurile apei și mureau. Sătenii obișnuiau să spună că fiecare murea de două ori, de fiecare dată lent, căci ființa care în final ajungea să se înece, de fapt, se prăpădise de mult sufletește.

*

Mai dădeau ocoluri ocazional marinarii, cu galioanele lor grandioase, pentru a-i salva pe oameni înainte ca ei să fi degenerat în ceva ce ar fi fost probabil mai bine lăsat să se înece. Pentru a fi salvat, trebuia doar să îi iubești pe marinari. Așa se știa dacă sufletul omului mai era bun de mântuit. Marinarii aveau acest raționament simplu, nu din egoismul lor sau din tristețile lor în dragoste, ci pentru că ei, ca oricare alt om, aveau nevoie să fie iubiți pentru a iubi la rândul lor. De altfel, singurul motiv pentru care marinarii puteau pluti era că iubeau și se știau iubiți la rându-le, altfel nu ar fi existat nicio diferență între alura lor regală și disperarea, acum ajunsă animalică, a afundaților. Fără dragoste, bărcile lor mărețe ar fi ajuns doar scânduri de lemn oxidat, biciuite de valurile aspre care lăsau urme de sare ce nu aveau să părăsească niciodată bârnele. Toată încrederea lor s-ar fi prefăcut într-o mândrie condamnabilă, iar aspirațiile lor umane ar fi ajuns pasiuni vicioase. Cumpăneau des asupra originii dragostei. Le plăcea să se adune nopțile și să vorbească despre ea până spre dimineață. Ajunseseră toți la concluzia că, precum tot ce exista în lumea noastră, aceasta nu are început sau final, ci, dăruită de oameni altor oameni, se revarsă mereu, alene, prin viață, precum nisipul mătăsos al plajelor care curge printre degetele dolofane ale unui copil. Zadarnic însă. Din clipa în care omul își deslușea reflexia în mare, acesta se vedea din nou pe sine însuși, acela a cărui dovadă că există a fost redusă la o șoaptă imposibil de auzit cu tot zgomotul făcut de vocile celorlalți. Și orice iubire, reală sau iluzorie, se prelingea din orbitele ce deveneau cavități care-și păstrau adâncimea, dar își pierdeau lumina, iar atunci, oricât ar fi vrut ei, corăbierii nu se mai puteau minți că există dragoste în ochii omului; vizibil mâhniți, evitau privirea mortului și treceau cu vasele lor maiestuoase mai departe. De altfel, nici nu conta. Chiar și dacă marinarii și-ar fi înfrânt barierele umane și ar fi întins mâna spre cei ce se înecau, aceștia i-ar fi tras mai degrabă în jos cu ei decât să se lase salvați.

*

Se întunecase deja de-a binelea când el aflase că în următoarele zile îi va veni, într-un final, rândul. Îi fusese prevestită soarta de centenara satului, care locuia într-o colibă aproape de marginea acestuia. Oamenii pioși, preocupați de spirit, erau cumva mereu ocrotiți de această trecere odioasă; nu aveau nevoie, până la urmă, să o facă. Băiatul scrută privirea bătrânei, în speranța că aceasta avea de gând să-i mai spună ceva. Ea rămăsese însă tăcută și doar răspundea privirii lui înflăcărate și înfricoșate – tipică tinerilor, cu una măgulitoare. Încerca să nu-și dea mila maternă pe față, înfricoșată că aceasta l-ar fi jignit pe băiat. El îi aruncă o privire groaznică și, cu cât ochii bătrânei deveneau mai blânzi, cu atât ai lui deveneau mai dezgustați și mai nemiloși. În câteva secunde, trecuse pragul tinereții, devenind mai bătrân decât ea, mânat de suferința crudă a celor care mai au cale lungă până la îmbătrânire, dar care află subit că în curând ar trebui să moară. Ieși moșneag, cu umerii strânși și pumnii încordați, din colibă și începu s-o ia către casă. Prin fața locuințelor sărăcăcioase, cu acoperișuri din paie, copiii care se rugaseră îndeajuns de mamele lor mai puteau fi văzuți bălăcindu-se prin bălți și jucându-se de-a v-ați ascunselea. Râsetele lor, care îi aduceau atât de multă bucurie în general, acum deveniră agonizante; îi pizmuia vizibil, ceea ce mai făcea pe câte o femeie care din întâmplare îl vedea de la fereastră să-și facă cruce. Crezând că își va putea potoli durerea punând-o în cârca altuia, săgeta privirea oricărui copilandru destul de distras de la joc încât să-l observe. Aceștia îl priveau la rândul lor cu ochișorii lor întunecați, mari și mărgelați, vizibil curioși. Se vedea că încă nu puteau percepe ce e aia ură și, neputând să i-o întoarcă, povara moșului doar sporea.

*

Trecuseră doar câteva minute; vara era în toi – și totuși, cât de întuneric era acum. Brazii păreau mai înalți ca oricând, neputându-li-se vedea vârfurile decât dacă te holbai neîncetat până ce te-ar fi găsit lupii; verdele lor dispăruse și el odată cu soarele. Luna era atât de strălucitoare și, totuși, parcă nu puteai să vezi la doi pași în fața ta. Vântul rece ațâța dorul sătenilor de căldură, făcându-i să regrete că o blestemaseră cu câteva ore înainte. Copiii intraseră deja în casă, iar singurele lumini ce rămăseseră aprinse se găseau numai în locuințele superstițioșilor și ale bețivilor satului. Într-una dintre multele umbre ale copacilor, se arătă încet-încet fântâna împărțită de obște. Vrând să treacă mai departe, drumețul fu deranjat de vocea sâcâitoare pe care nu o mai auzise de când îi murise mama. Știind că, dacă acum îi era greu să adoarmă, să nu fi ascultat de voce ar fi însemnat cel puțin trei nopți la rând nedormite, se luă supus după ce simțea în interiorul lui, făcu stânga-mprejur și se apropie de fântână, bombănind. Se uită înăuntrul ei. În străfunduri era apa înnegurată de noapte. Apa, care era prezentă în rouă, în ploaie, în agheasmă și în vin, în tot ce era frumos și în tot ce era urât, apa care era prezentă în el; era apa care era prezentă în mare. Se uită lung la ea și putu observa doar preț de-o secundă cum lacrimile lui tulburaseră vizibil fântâna înainte să fie copleșit de o amintire, pentru care plânse de-a lungul anilor de atâtea ori, încât i se părea că nu mai era de niciun folos să o retrăiască, o amintire tocită, o amintire în care se ducea cu mama lui, pe când își mai puteau șterge lacrimile unii altora, să ia apă din fântână, pentru gătit. Însă, în loc să-și vadă mama oglindită în apă, cum se întâmpla de fiecare dată, se văzu pe sine. Cu pletele lui blonde, cu buzele lui de-un roșu aprins de fericirea tinereții, cu zâmbetul lui sfios care îi câștigase mamei sale atât de multe legume în plus de la vânzătorii înduioșați vizibil de el. Stătea și se uita lung la acest copilaș care fusese el odinioară, chinuindu-se zadarnic să găsească ceva demn de ură la el. Își dădu seama brusc că tocmai ce vedea acum era ce detesta la sine așa de mult, ce îl îngrozea atâta. Doamne, cât putuse să decadă pentru a urî un copil? Pentru a-l folosi drept cal de bătaie pentru eșec și frică în mintea lui plină de visuri, nepăsându-i că amintirea lui, și odată cu ea, toată inocența pe care i-o datora băiețelului care fusese odinioară aveau să moară. Apa își dădu seama că bătrânul care o privea absent înțelesese ce trebuia și nu mai avea nevoie să vadă și alte amintiri mai apropiate de prezent. Oricât de mare ar fi devenit omul pe care l-ar revedea în ecourile vieții lui, tot om era, și tot un om al trecutului, acum străin pentru el, care nu făcea nimic altceva în afară de ce știa el în acea clipă mai bine pentru a fi fericit. Nu putea urî așa ceva. Începu de pe atunci să plângă cu lacrimi mai sărate ca marea. Lacrimi care îi aduseră aproape la fel de multă liniște ca mângâierile mamei sale. Adormi în genunchi lângă fântână. Următoarea dată când se trezi, era față în față cu marea, pe punctul de a traversa.

*

Nimeni nu se scufunda instantaneu. Din prima secundă în care oamenii puneau piciorul pe luciul apei, aveau câțiva metri până își percepeau suficient de bine reflexia, încât să fie trași în jos de ea. În general, în această perioadă de câteva secunde, sătenii își luau în gând la revedere de la familia lor, se rugau sau plângeau. El nu mai avea însă pe nimeni, plânsese destul și nici nu era cine știe ce credincios. Începu să-și folosească timpul rămas, așadar, pentru a se gândi la sine, crezând că asta va și face până în momentul morții. Curând, totuși, și de-a dreptul fără voia lui, îi fugiră ochii spre soarele palid, urechile către clipocitul apei, nasul către mirosul ușor aspru de sare; începuse să se lase lin în voia Marii. Știa și el că nu se iertase nici pe sine, nu-i iertase nici pe ceilalți, nu se schimbase cât era necesar pentru a se putea considera un om bun. Și totuși, parcă avusese atâta timp de admirat, încât se mai ivi o rază, curând alta și era clar că nu va trece mult timp până avea de gând să se mai ivească una. Cei ce se înecau îi aruncau strigăte pline de ură. Dacă ar fi fost destul de aproape, l-ar fi schilodit și l-ar fi desfigurat, ar fi folosit orice ar fi putut apuca din trupul ciuntit pe post de plută. Erau revoltați și ocărau Marea pentru că el a fost lăsat să treacă, pe când ei nu. Nu puteau să înțeleagă, pe jumătate scufundați cum erau, cum nici cel ce trecea, care de altfel începuse să întinerească de mult, fără să observe, nu putea să-și dea seama momentan că Marea alegea să nu vadă timpul, că nu credea în frumusețe delimitată de timp. Dar așa era de fapt, pentru că atunci când Marea se uita, în zilele triste, la semințele florilor, ea vedea siluetele ce aveau inevitabil să răsară și atunci, parcă era mai puțin mâhnită, așteptând ziua când va putea să le întâmpine. Când se uita la cerul cenușiu, prevedea razele mereu mai puternice, care aveau să o mângâie într-o zi. Când îl vedea pe el, vedea omul bun care avea să devină, doar dacă i-ar mai fi fost dați câțiva ani. Îl privea la început doar pieziș, silindu-se să-și înfrâneze curiozitatea, așa cum se întâmpla doar la cei dezamăgiți sau răniți de viață de mult prea multe ori. Devenise totuși, cu fiecare pas al lui, tot mai atentă și nu trecu mult până să ajungă să își mute toată atenția de la înecați și să i-o ofere lui. Văzându-l cum pășea cu un mers elegant și ușor, Marea se bucura și parcă, dacă te uitai atunci puțin mai atent, ai fi putut să vezi că, sub linia apei, îl susțineau, ca nu cumva să se înece, niște mânuțe de copil.

*

De mult nu i se mai părură trecătorului cele două lumi slab conturate. Cu cât se apropie mai mult, cu atât văzu culorile adevărate ale cerului. Culori de asfințit, nuanțe de roz și de roșu cărora acum li se alăturase un bleu cenușiu. Tot cerul era plin doar de nori și de fire, fire ce se învârt, învârt, creând, distrugând, repetând ciclul. Fire transparente așa de greu de văzut, dar ce mândrie pentru cei ce le vedeau în sfârșit. Linia orizontului totuși parcă se depărta cu cât te gândeai mai mult la ea și parcă nici nu mai știai dacă ai ajuns la ea sau nu. Pentru cel ce privea spre Cer cu aceeași smerenie ca Marea, mereu liniștită, mereu cu admirație și iubire, era o adevărată poveste, o poveste a mărilor, a cerurilor și a oamenilor… și cât de frumoasă putea fi această poveste, o poveste printre miile de alte povești frumoase.

Până acum, fusese prea departe pentru a-i fi fost arătate toate acestea… Curând, întineri de tot, redeveni băiat. Iar sătenii, chemați de Mare, dansau și râdeau pe mal, uitându-se la băiat cu ochi larg deschiși, ale căror pupile erau mari și profunde, luminate de miliardele de raze de soare ce străbăteau acum lumea lor.