Sirenele sunt ființe fantastice care apar în vechile scrieri și povești și care au fascinat de-a lungul secolelor în așa măsură încât, spre deosebire de alte ființe fantastice și povești, numele și povestea lor s-a păstrat. Având inițial înfățișarea unor femei cu trup de pasăre, apoi a unor femei cu coadă de pește, ele vrăjeau marinarii cu vocile lor, atrăgându-i în locuri primejdioase și cauzându-le moartea. Numărul sirenelor variază în istorie, iar una dintre variantele cunoscute este aceea că ele erau în număr de trei: Ligeia, Leucosia și Parthenope. Dintre cele trei, Parthenope este cunoscută ca cea care la un moment dat nu reușește să-și îndeplinească menirea, și anume să cauzeze moartea unui marinar - și din această cauză se sinucide.

Încep rândurile pe care le scriu despre cel mai recent film al lui Paolo Sorrentino, Parthenope, cu această poveste, pentru că ea are semnificații profunde cu privire la film. Este în mod evident și numele care dă titlul filmului, numele sirenei care a creat orașul Napoli, orașul natal al lui Sorrentino de care, așa cum bine se știe, regizorul este legat afectiv și la care face trimiteri în filmele sale. În același timp, Parthenope este și numele de botez al personajului principal al filmului, o fetiță a cărei copilărie este trecută sub tăcere, acțiunea începând de la vârsta la care Parthenope este deja adolescentă, o vârstă la care atributele frumuseții ei, la fel ca și ale sirenei al cărei nume îl poartă, încep să aibă potențialul să devină periculoase pentru bărbații din jur. Este binecunoscut faptul că în vorbirea populară apelativul “sirenă" denotă o femeie atrăgătoare și în același timp periculoasă. Acest lucru este ilustrat în film întâi prin aluzii, apoi prin fapte care sunt de natură să schimbe întregul traseu al tinerei femei: "Are you aware of the disruption your beauty causes?" "I’m starting to suspect something." Parthenope este prezentată în film la vârsta la care sirenele pot provoca morți, tragedii, schimbări de destine tocmai prin frumusețea lor, prin vocea lor, care poate să fie o voce fizică sau poate să fie o chemare neauzită, subtilă, pe care Parthenope o face fără să realizeze acest lucru, către toți bărbații cu care interacționează. Această chemare poate avea aparența unei chemări sexuale, dar este mult mai mult decât atât: bărbații vor să dezlege misterul zâmbetului lui Parthenope, care, precum Mona Lisa lui da Vinci, zâmbește ca și cum ar ști multe sau chiar tot, dar nu dorește să vorbească despre ceea ce știe. De aici apare și întrebarea bărbaților din film - fiecare o întreabă, la un moment dat: "La ce te gândești?". Iar Parthenope tace și zâmbește în continuare, precum Mona Lisa. Reacțiile bărbaților la tăcerea ei sunt diferite și, până la urmă, și asta este important, nu doar ceea ce gândește Parthenope. Unul dintre bărbații respinși îi spune că nu este în stare să spună la ce se gândește pentru că, de fapt, ea nu se gândește la nimic. Altul, cardinalul pe care îl lasă să o seducă (și această formulare nu este deloc întâmplătoare), îi spune că știe la ce se gândește, și anume "La toate celelalte lucruri". Primul bărbat arată prin reacția lui îngustimea spiritului masculului simplu, rănit în orgoliu și care încearcă să rănească la rândul lui femeia care l-a respins - femeie care, prin alegerea ulterioară a unei cariere academice în domeniul antropologiei, arată exact opusul, și anume că se gândește mai mult și mai profund decât majoritatea semenilor ei și că și-a făcut din asta chiar scopul și esența vieții. Celălalt bărbat, deja resemnat că nu va avea succes în a cuceri o femeie atât de frumoasă și de complexă, tocmai prin încercarea de a-i descifra mintea și complexitatea va reuși să fie ales de către aceasta.

La un nivel superficial, se poate spune că Parthenope este un film coming-of-age al unei tinere femei care încearcă, prin experiențele de viață pe care le are, să se cunoască mai bine și să-și aleagă drumul. O privire mai profundă arată că tânăra femeie are destinul deja trasat prin numele pe care-l poartă, este destinul unei sirene al cărei scop în viață este să distrugă. Iar lucrul acesta se întâmplă chiar în prima ei tinerețe, odată cu sinuciderea fratelui ei, eveniment care o face să-și schimbe total traseul în viață. Un lucru care nu a fost discutat despre film este relația frate-soră, așa cum este prezentată de Sorrentino. O relație aparte, foarte strânsă, în care fratele mai mare, Raimondo, la fel ca și ceilalți bărbați, este vrăjit de frumusețea ei. Bărbat fiind, aude și el acea chemare a sirenei Parthenope, iar legătura lui cu Parthenope are și o latură erotică pronunțată din partea lui: deși îi este frate, este atras de ea. Psihicul său fragil, așa cum este prezentat în film, o face pe Parthenope să-i acorde fratelui o atenție aparte și să îl includă în viața ei în permanență. Iar când eșuează să facă acest lucru, îl pierde: Raimondo se sinucide (din nou, nu întâmplător, prin înecare - la fel ca și marinarii vrăjiți iremediabil de sirene în istoria fantastică a omenirii). Sinuciderea are loc în momentul în care ea cedează atracției pe care o are față de Sandrino, unul dintre admiratorii ei. În felul acesta, fără să vrea, ea își îndeplinește menirea pe care i-o impusese încă de la naștere numele pe care-l poartă: cauzează moartea în rândul celor pe care-i atrage.

Spre deosebire de povestea clasică însă, asistăm în film la un fel de revoltă a femeii cu privire la acest destin pre-trasat: prin alegerile ulterioare acestui moment, Parthenope încetează să se mai folosească de frumusețea ei în jocurile cu bărbații, jocuri pe care le considera nevinovate. Își schimbă alegerea carierei - inițial dorește să devină actriță și i se spusese că ar fi avut talent pentru asta, dar ulterior morții fratelui i se spune că are ochii "stinși". Cu alte cuvinte, că în ei nu mai apare viața, atracția pe care o femeie care se dedică meseriei ecranului trebuie să o exercite asupra bărbaților: Parthenope a îngropat, odată cu fratele pierdut, acea strălucire interioară capabilă să creeze fericiri, dar, în cazul ei, și tragedii. Asistăm în acest fel la o retrasare a propriului destin: Parthenope alege să treacă prin viață fără fastul, strălucirea, recunoașterea pe care energia ei de femeie-sirenă le-ar fi putut obține cu ușurință (unul dintre personaje chiar îi spune la un moment dat că ea ar putea să obțină absolut orice chiar fără să ceară). Alege în schimb cariera academică în domeniul antropologiei, punându-și tot timpul întrebarea care este scopul acestui domeniu. Se dovedește că a ales un domeniu în care ea, spre deosebire de ceilalți, avea deja răspunsul: antropologia este despre "a vedea". Despre a vedea lumea așa cum este, lucrurile așa cum sunt. Parthenope a venit în lume cu această înțelepciune, cu această "vedere" asupra lumii pe care ființele umane o obțin abia la sfârșitul vieții, când toate vortexurile fizicului și cele ale emoționalului se potolesc și când, abia atunci, oamenii sunt capabili să adopte, fără distrageri, poziția unui observator neutru. După moartea fratelui mai ales, această atitudine a lui Parhenope se accentuează: alege să devină un observator neutru al vieții încă din tinerețe. Alege să nu se implice în viață, ci să o privească de la margine, în acest fel nemaicauzând morți și tragedii: privește lumea cu ochiul înțelept al bătrânului care știe despre ce este viața chiar mai bine decât cei care o trăiesc. Precum în cântecul Lanei Del Rey, Young and Beautiful, în care se spune "I’ve seen the world, done it all, had my cake now", Parthenope simte că a văzut suficient din implicarea în viață pentru a o putea continua în modul în care o continuă majoritatea oamenilor - astfel încât refuză să aibă copii (face un avort), refuză să stea lângă un bărbat (în ciuda frumuseții sale, alege să rămână singură, cu excepția unor relații trecătoare, din care alege frumusețea momentelor existenței, farmecul clipei, mai mult decât îi alege pe bărbații respectivi în sine). Spre finalul filmului, Sorrentino face o referire frumoasă la calitatea de spectator în viață a lui Parthenope: femeia, ajunsă acum la vârsta pensionării, asistă, de pe marginea străzii, în fața hotelului din care se pregătea să plece (hotel care poate simboliza chiar propria viață, din care se pregătește să plece către moarte), la o paradă plină de viață, muzică, veselie și zgomot, care trece pe lângă ea, iar ea o privește cu bucurie, încântare și face cu mâna celor care petrec. În felul acesta Parthenope și-a trăit întreaga viață, dedicată antropologiei, studiului ființelor umane, de undeva de la marginea vieții, cu o privire adâncă și înțeleaptă cât viața.

Cu o diplomație care provoacă cutremure în sufletul spectatorului mai mult decât orice vorbă directă ar putea-o face, Parthenope, atunci când este întrebată, aproape de pensionarea din domeniul academic, cum de a rămas necăsătorită, spune, cu o privire vagă, că nimeni nu a cerut-o în căsătorie într-un mod serios. Or, ea știe foarte bine, că problema a fost că fusese cerută, de către prea mulți, și cerută prea serios: a realizat faptul că destinul ei, atât de legat de al sirenei Parthenope, nu putea fi cel al unui Eros pur, ci întotdeanuna și iremediabil în tandem cu Thanatos. Decât să afirme că ea a fost cea care a refuzat, care a respins pretendenții, preferă să spună cu delicatețe că nimic nu a fost prea serios din partea cuiva. Este dificil pentru o sirenă să aleagă să-și înfrunte destinul, menirea, să nu cânte, să nu ademenească, să nu distrugă viețile bărbaților pe care-i atrage, dar atunci când propriul frate este prima victimă, alegerea devine mai ușoară și mai ușor de realizat: pentru Parthenope, odată cu propriul frate, moare și sirena, esența ei - preferă să rămână o femeie obișnuită.

Paradoxal față de povestea antică, unde destinul sirenei este împlinit tocmai prin moartea victimei, în film destinul femeii este deviat, ratat prin moartea victimei, o victimă a cărei moarte nici nu fusese dorită. În povestea antică, sinuciderea lui Parthenope se petrece în momentul în care nu reușește să seducă un marinar, iar acesta supraviețuiește. În film, este exact opusul: sinuciderea simbolică a esenței de sirenă a femeii din film se produce tocmai din cauza morții victimei. La un moment dat, la o petrecere, lui Parthenope i se spune că este o femeie rară, pentru că nu profită de frumusețea ei. Răspunsul ei este că nu, nu este adevărat. Pentru că ea știe foarte bine că a profitat, că s-a jucat cu acea putere despre care nu știa ce efecte nefaste poate avea. Și, deși după acea joacă terminată tragic a ales într-adevăr să nu profite de frumusețea ei, în suflet a rămas asta: a experimentat o singură dată efectul acelei puteri și o singură dată a fost prea mult - și a fost pentru toată viața. Astfel încât răspunsul ei la acea replică din film este că nu, nu este adevărat că nu a profitat: a profitat de frumusețea ei, pentru un moment cât toată viața și cât toată moartea. Sunt multe astfel de momente în film, în care cuvintele sunt simple și puține, dar ascund adevăruri și semnificații profunde ale vieții, personajelor, ale artei de a trăi și de a muri.

Cu Parthenope, Sorrentino trece la un alt nivel al filmelor sale, după părerea mea. Dezbate aceleași teme ca și în filmele anterioare, dar de pe altă poziție. Cred că este un punct de trecere spre altceva în filmografia lui. În ciuda criticilor, care probabil nu au trecut de suprafețele filmului, Parthenope este și rămâne o capodoperă, o treaptă mai sus față de cealaltă capodoperă a sa, La grande bellezza. Nu vreau să fac referire la tot ceea ce s-a mai spus despre film, precum paralela dintre Napoli și Parthenope, care este un alt nume al orașului, raportarea regizorului la propriul oraș (care da, și ea este schimbată, filmul nu este doar o succesiune de cadre care invită la vacanțe în locuri frumoase, așa cum i s-a reproșat, ci este, dimpotrivă, o critică aspră la adresa orașului Napoli și a locuitorilor lui, pe care un spectator înzestrat cu spirit critic nu are cum s-o treacă cu vederea așa cum este ea înfățișată în film, prin uniunea celor două clanuri mafiote și în discursul incendiar și dureros de critic al actriței celebre reîntoarsă în orașul natal, Napoli, pe care îl detestă). Nu o să mă refer nici la criticile aduse cu privire la faptul că filmul ar obiectifica femeia - niciun minut nu aș putea să consider că acest film a făcut așa ceva. Ideile extreme și extremiste, în care privirea admirativă a unei camere de luat vederi ia locul ochiului unei ființe umane încântată de frumusețea altei ființe umane transformă ființa în obiect mi se pare o exagerare de mari proporții. Lucru contrazis inclusiv de faptul că directorul de imagine al filmului nu este nici măcar un bărbat, ci o femeie, directorul de imagine Daria D’Antonio (cu care Sorrentino a colaborat inclusiv pentru È stata la mano di Dio și pentru La grande bellezza), cu un simț estetic care depășește limitele impuse de ideile înguste ale unei educații limitate și limitative. Nu o să vorbesc despre relația dintre artă și biserică, temă recurentă în filmele lui Sorretino și pe larg discutată. Nu o să vorbesc nici despre coloana sonoră a filmului, pentru că despre ea nu trebuie vorbit, ea trebuie ascultată așa cum a intenționat Sorrentino să fie ascultată: în tandem cu imaginile filmului, făcând referire și trimiteri la alte imagini și experiențe din mintea spectatorului decât cele la care fac referire direct imaginile de pe ecran. Am vrut să vorbesc aici despre unele aspecte din film pe care nu le-am văzut dezvoltate în alte recenzii, pozitive sau negative.

O să închei cu o vorbă care se spune în lumea industriei și împătimiților de parfumuri de nișă: dacă un parfum este o capodoperă, va stârni reacții contradictorii. Și mă bucur că asta se întâmplă cu Parthenope - pentru că da, este, într-adevăr, o capodoperă cinematografică. Las la final înțelepciunea cu care s-a născut Parthenope și care rămâne: zâmbetul Mona Lisei care însoțește până la finalul filmului și dincolo de el, într-o viață care, conform citatului din Céline cu care se deschide filmul (și cu care eu, printr-o parafrază, îmi închei scurta prezentare a unui film despre care se poate scrie o carte), este uriașă, este atât de vastă încât orice ființă umană se pierde în ea, în toate timpurile și în toate locurile. Și asta este frumusețea.