O întrebare, mai multe răspunsuri. Rubrică de Ciprian Handru

Ce poezie scrisă de o autoare română te inspiră?

Olga Ștefan își construiește în volumele de poezie o persona căreia îi împrumută din volubilitatea ei cotidiană când gravă, când ludic-ireverențioasă, ca și din autoironia ei cu tentă highbrow, intelectualistă. În plus, există în poemele Olgăi o gesticulație retorică maximalistă și o sofisticare a frazării (un dandysm stilistic, i-aș zice), pliate pe un imaginar nu o dată distopic, dark, ca de exemplu în Ce se întâmplă cu marea după ce soarele va muri? (din secțiunea de poeme inedite incluse în antologia Bestia de zahăr, OMG, 2024).

Nu mai puțin, există acolo, deopotrivă, sagacitate revanșardă și patos, într-un continuu, energic monolog adresat – un poem simptomatic e Un paradis al liberelor asociații (din aceeași Bestia de zahăr):

am crescut într-un paradis al liberelor asociații.

o femeie gravidă: o cerșetoare de lapte praf.

m-au desfătat: cruzimea lor dadaistă, tâmpenia

monotonă

​ a plimbărilor din care ies viscere artistice;

​ mățăraia electrocasnică a teritoriilor agrare

​ (și orașele mici

și zonele lor aspre; barba nerasă; părțile esențiale,

operațiile estetice; uleiul de gătit injectat în obraji)

imprimeul cu pești: interzis.

și o mențiune specială foștilor colegi de generație

(din vise afli cât rău și cât bine

ți-a făcut contextul; că n-a fost doar

clișeu al lipsei de tentații,

doar pepinieră a băieților frumoși,

doar vamă.

dar plafonul e

blocat; e mut. cui să-i spui

că acest enunț

sfidează?)

important e că m-au lăsat fără bani

în birourile

din 2010

care o conțineau

pe fata de la resurse umane,

prea proastă ca să țină pasul cu mine,

prea deșteaptă ca să nu vadă

că o să plec după două luni

fără să le aduc vreun profit.

ea e cea care stinge lumina.

peste ea o să cadă farul murdar

al falimentului.

în mediul viciat

al libertății la asociere, la reuniune și întruniri a fost

o mândrie, o tușă de noutate, o pată de culoare

pe care noi n-am activat-o.

individualismul

otrăvitor ne-a legat,

coșmaruri în nota de subsol ne-au legat, vina că

fără experiența maternității ești

un gând care se reia cu ritm de single

sacadat,

dar ce ești fără experiența paternității,

ce ești fără menopauza indusă la 30 de ani,

ce ești fără un sân,

fără un lob al urechii,

cu rinichiul altcuiva,

cu organe și implanturi

pe care să le respingi,

fără tată la 20 de ani,

fără de țară

ța ră

ț a r ă

la 27?

Aș spune că Olga Ștefan execută aici o partitură autoflagelantă și totuși empatică/ empatizantă. Cu atât mai mult cu cât lamento-ul alternat cu parodie și cu umor caustic funcționează ca o capcană întinsă celor care o citesc, ca o chemare aproape insidioasă la complicitate.