O întrebare, mai multe răspunsuri. Rubrică de Ciprian Handru

Critica de întâmpinare, încotro se îndreaptă?

Aflându-mă deopotrivă de o parte și de alta a textului, adică și acolo unde el se scrie, dar și acolo unde e primit și integrat în peisajul cultural prezent, voi vorbi despre critica de întâmpinare din aceste două perspective. Adică, pe scurt, a modului în care mi-ar plăcea să fie citite textele mele nou-apărute, dar și a modului în care citesc eu textele care apar.

Dintru început, menționez că citesc și particip la lansări de carte ale autorilor români, în măsura în care timpul mi-o permite, pentru că sunt curioasă care sunt obsesiile lor, lumile lor ficționale, referințele lor, respingerile și alergiile lor. Citesc și critică, însă mă feresc cât pot de ideologizare, întrucât, ocupându-mă de literatură și eseu, știu că miza cea mai importantă a scrierii unei cărți nu este, în primă instanță, această încadrare ideologică. Dacă ulterior, da sau nu, ea este preluată de neomarxismul extrem, de liberalisme elitiste, de feminisme militante, de estetisme neangajate, de critici ale suspiciunii sau de lecturi imanente restauratoare, e extrem de interesant pentru o perspectivă sociologico-literară lărgită, dar nu întotdeauna corespunde cu mesajul intrinsec al textului. De multe ori, critica însăși e o creație literară și de sistem de anvergură, care își folosește materialul, adică scrierile autorilor, la fel cum aceștia își folosesc, își vampirizează sau metabolizează materialul primar, adică viața, autoficțiunea, epoca istorică trăită și proiecțiile (sau spaimele) de viitor.

De aceea, atunci când scriu, nu mă inhibă sau terorizează reacțiile sau inexistența reacțiilor criticii de întâmpinare. În ceea ce privește literatura sau eseistica contemporană, e și foarte greu de detectat care sunt acestea. Pentru că, în ceea ce privește literatura, chiar în momentul în care se încearcă o catalogare a ei, experimentul pe care ea îl declanșează se află deja altundeva.

Așadar, cum scriu eu critică de întâmpinare? Fac aceasta în special în rubrica "Intermitențe" a Observatorului Cultural, și folosesc următoarea strategie: scriu în special despre romanele sau eseurile care apar și care îmi ridică un mare semn de întrebare. Fie stilistic, fie ideatic. Care mă iau prin surprindere, îmi dejoacă automatismele literare, care au o voce, prezintă un spațiu sau un timp într-un mod la care nu mă așteptam. Literatura trebuie să ne pună la încercare. Trebuie să ne asalteze, să devină un "atentat" (cum își numea Wajdi Mouawad teatrul) la scheletizările și necrozele noastre imaginative.

Literatura evocă trecutul desigur, dar evocă o altă lungime de undă a realului decât cea cu care eram obișnuiți. Am scris, de aceea, despre scriitori români precum Augustin Cupșa, Radu Vancu, Ruxandra Cesereanu, Cosmin Perța, Cătălin Pavel, Gabriela Adameșteanu, George Cornilă, Ohara Donovetsky, Arthur Suciu, dar și despre autori străini precum Mohamed Mbougar Sarr, Elif Shafak, Yuval Noah Harari. Voi scrie în continuare pornind de la un cifru pe care acești autori îl propun lumii. Voi intra în dialog cu ei, le voi continua sau contrazice ideile sau pur și simplu voi fi siderată de frumusețea dificil de exprimat a frazelor lor, a lumilor lor care, de multe ori sunt lumi sumbre, violente sau amenințătoare. Voi detecta sunetul paradoxului ficțiunii care face ca formula barbară a vieții să treacă în acest construct atât de improbabil al literaturii.

Nu pot face altfel. Citesc literatura celorlalți cu ochii unui scriitor. Asta nu înseamnă că nu sunt curioasă de modul în care ea este receptată, într-un mod canonic sau necanonic, de critica titrată. Însă eu personal îmi voi păstra acest mod personal, angajat, de a citi cărțile contemporanilor mei. Sunt curioasă ce au de spus despre această realitate pe care ni se pare de cele mai multe ori că o înțelegem. Dialoghez, de obicei, cu autori mai vechi sau mai noi ca și cum i-aș avea în fața mea, într-un fel de "în fața mea" ideal, în care i-aș putea asculta și provoca în de-la-sine-înțelesurile lor. De toate felurile. Scriu critică de întâmpinare așa cum scriu și literatură: sunt curioasă cum, pornind de la semnele, poveștile, traumele, conflictele și secretele de acum, aș putea înțelege ce se va întâmpla în viitor și, mai ales, de ce ceea ce scriu acum s-ar putea să nu cadă în uitare.

Adevărul e că exact în același fel mi-ar plăcea să fie citit și ceea ce scriu eu, romanele și eseurile mele. Am făcut acum, de curând, un experiment, la Ceramic Cafe, cu actrița Sânziana Tarța, de la Teatrul Național din Cluj, care a dat voce mai multor texte scrise de mine, din volumul Nomadism. Despre gândirea care devine corp (Litera, 2024). A fost un performance-lectură diferit de cel în care ne citim de obicei noi, autorii, textele. A ajuns la public pe diferite lungimi de undă. Tot astfel îmi închipui și o critică de întâmpinare care va dori să se ocupe de textele mele. Pentru că, până la urmă, totul e scriitură și dorința mea rămâne cea de a o putea face cât mai mult posibil, în viitor.