Tatiana Niculescu, Sfântul nr. 6, Humanitas, 2025

Cuvinte emoționa(n)te, traume adânci care vindecă prezentul, risipiri de visuri și adunări de spirite înalte, curgere narativă care se citește cu sufletul nu la gură, ci la inimă, în lectura lină a unui destin care s-a întretăiat cu o istorie vorace și nimicitoare, în volumul semnat de Tatiana Niculescu și apărut la Humanitas anul acesta.

"Această povestire e inspirată de memoriile primului cardinal român (1885-1970), martor al regimului comunist, beatificat de Papa Francisc în 2019, împreună cu alți șase episcopi ai Bisericii Greco-Catolice, desființată în 1948 și repusă în drepturi în decembrie 1989" este confesiunea pe care o face autoarea la final. O carte ce propune drept formulă narativă o exoficțiune, o punere în cadrul literaturii a unei personalități culturale, asumată, devenind firul roșu al unei "povestiri" și despre anii grei de la Sighet, unde cardinalul Iuliu Hossu fusese întemnițat. Pe parcursul narațiunii, numele nu apare menționat, oricât ar căuta cititorul avid de informație istorică. Numărul 6, identificarea personajului printr-o cifră ce amintește de ororile de la Auschwitz, anonimizarea prin ștergerea identității primare reconstituie, prin povestirile pe care le ordonează Tatiana Niculescu, o lume a abjectului în care singurul colac de salvare este credința. Nu putem să nu asemănăm memoriile cardinalului, care împrumutau în "Carnetul II" titlul "Casa de jelanie și suferință", cu Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt, dar și cu amintirile dureroase ale multora dintre cei care au fost închiși la Aiud, Gherla, Târgu Ocna, Pitești, Râmnicu Sărat, Sighet, Jilava sau Văcărești, cei deveniți "Sfinții închisorilor".

Un astfel de Sfânt este și cel imaginat de Tatiana Niculescu, care aduce împreună ideea generică a Sfinților și cea a Numărului 6, patul ce fusese repartizat deținutului, în ipostaza ecumenică a cardinalului Hossu, amintind de poetica lui Vasile Voiculescu din poezia religioasă. Mărturisirea de credință din cuvintele lui Cioran, așezate în deschiderea volumului explică și sensul acestui demers, căci a cunoaște suferința devine un proces realizat în asceză și apoi transformat în cateheză. Înțelegerea și/sau trăirea se fac prin asumarea și asimilarea unor fapte, prin compunerea din cioburile traumatice ale vieții pământene ale unui destin românesc. Pe tot parcursul povestirii, văzul, cel exterior, "cu ochii mari" și cel interior, spre simțurile treze care au ajutat la supraviețuire se inoculează fin drept singur instrument de percepere a Răului și al Binelui.

Cartea Tatianei Niculescu spune o poveste a trecutului și a prezentului, în șarje echilibrate, luminate pe rând de ipostazele privirii. Întregul text este străbătut de figurările luminii, contururi discrete ale unei lumi în care istoria năvălește abrupt, răutăcios, vehement. Privirea personajului înregistrează interdicțiile ori libertățile în funcție de raportarea la intensitatea luminoasă ori la aspectele pe care le îmbracă vizualul: "Nu era voie să întâlnești privirea", "se zgâia la tine", "se ițeau", "fără să-l vadă nimeni", "scormonind întunericul după un licăr de lumină", "ochiul gălbejit din tavan", "îi era foame până în albul ochilor", "închidea ochii și se zăvora în el", "o licărire, o sticlire", "spumă de lumină" "dâre stacojii de lumină" "conul de lumină" "o dungă de lumină", semne regăsite pe pagini întregi, precum cuvintele cifrate ale celor încarcerați. Fărâmițarea scenelor este redată prin înregistrarea unor scurte străfulgerări, momente disparate care dinamitează aspectul de normalitate. Fiecare gest ori obiect normal într-o lume a libertății se transformă într-unul prețios, împărțit cu ceilalți, într-un spațiu claustrant: o roșie primită ca urmare a muncii la câmp pe care o împarte cu ceilalți deținuți, două prune culese de pe jos și păstrate ca prin minune, sub ochii gardianului, rozariul compus cu migală din firimituri de pâine, simbol al corpului christic.

Vina este necunoscută, singura afirmație fiind legată de faptul că însăși "credința tot un fel de politică era socotită", sființii închisorilor pătimind pentru culpa de a crede și de a-și păstra încrederea în semeni și în cel de Sus. Timpul are o altă curgere, câteodată mai rapidă, câteodată cu lentoarea durerii, cu vești ale istoriei percepute pe măsură ce evenimentul se întâmplă. Moartea lui Stalin, de exemplu, este aflată prin observarea suplimentului alimentar: primesc cafea, macaroane, marmeladă. Tăvălugul istoriei produce o uniformizare a ființelor umane, o anonimizare, căci "îți luau numele și îți dădeau, în schimb, un număr". Fiecare individ din carceră este un număr, nu un nume, personajul autoarei devenind simbol al incompletitudinii inițiale. Numărul 6 amintește de creația lui Dumnezeu din ziua a șasea, deținutul preot încercând să-și păstreze echilibrul prin analogia cu momentul în care s-a produs "facerea" ființelor vii.

Povestirea, așa cum se subintitulează scrierea, parcurge prin salturi și treceri dintr-un timp într-altul, dintr-un spațiu în altul momente încărcate de semnificație mnemonică. Personajul este urmărit în peregrinările și interogatoriile prin închisori, în arest, în cămăruțe schimbate mereu, din carceră în recluziunile mănăstirilor, cu privirea duioasă a celui scăpat clandestin din capcana turbionului politic. Momentul când află vestea că "biserica s-a autodesființat" echivalează cu un fel de zdruncinare a rădăcinilor puternice, unul ce corespunde celui de mai târziu în care decide să renunțe la plecarea la Roma, pentru că ar fi presupus despărțirea definitivă de România. La fel și descrierea cooperativizării ce trimite tot la procesul neantizării individului.

Limba literaturii Tatianei Niculescu este încărcată de sentințe precum aceasta "În Iad, ca și în Rai funcțiile nu aveau nicio valoare" sau "Lagărul se întindea cât toată nația", care au puterea de a defini un peisaj cultural, social și politic dintr-o epocă a abuzurilor și a totalitarismului. Închisoarea din Sighet este un astfel de spațiu al ororilor, în care personajul se ipostaziază într-un Iona prins deznădăjduit în pântecele chitului uriaș. Orice moment, oricât de simplu și neimportant, precum spălatul rufelor, determină o nouă privire asupra semenilor, asupra celor din jur și a interacțiunii cu ei, se produce cumva o răsturnare a valorilor, o devenire continuă prin care gestul mic duce la revelații majore. O "bucățică de săpun cu iz de levănțică" se plimbă printre deținuți, ca un dar de mare preț, pentru a înnoi mirosurile pestilențiale ce ștergeau orice urmă de umanititate. Ororile lagărelor comuniste au fost îndelung comentate, devenind dovezi ale unor procese ale pierderii umanității.

Pe parcursul momentelor narative apar pauze descriptive, ce ating cititorul în profunzimile sufletului. "Poate că îi era frig cu sufletul, dar fratele trup îi înălța spiritul" gândește, la un moment dat personajul, deposedat de haine și trăind drama rușinii, dar conectându-se la o spiritualitate completă. Amintind scena arestării lui Isus în Grădina Ghetsimani, el se ipostaziază în imaginea "ucenicului despuiat", fără identitate, fără nume. Ștergerea identității conștientizată mai întâi ca o dramă, iar mai apoi ca o regăsire prin credință, transformă viața într-o "orbecăială în neștire, până când Lumina Lumii se ivise în istorie". Sistemul politic opresiv croiește în orice individ "un singur om multiplicat de o mașinărie", căci, am putea spune citând-o pe Hannah Arendt că "ideologiile se caracterizează în primul rând prin faptul că nu sunt interesate de miracolul ființei". Or, acest miracol este perceput de proiecția literară a Tatianei Niculescu, prin căutarea și (re)găsirea de sine. Un gest nociv, acela de a "căuta becul aprins în tavan" se transformă într-un simbol al închisorii și al obișnuiței cu răul. În câteva pagini este reinterpretat basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, prilej pentru un recurs la analiza trecutului și păstrarea unei memorii ca mărturie a unui drum parcurs în desăvârșire. Cele două mișcări narative de închidere și recompunere se suprapun parcursului personajului: ieșirea din închisoare și mărturisirile scrise pentru rememorarea unei experiențe limită.

"Răsfoite de o mână nevăzută…" paginile Tatianei Niculescu spun o poveste dureroasă, dar din care rămâne o dâră de lumină pură, ce străbate memoria traumatizată a unui personaj cu destin istoric. Pe parcursul lecturii rămâi alături de cel suferind, condamni istoria și nedreptățile ei, dar, mai presus de toate, devii parte a traseului spiritual întru devenire, o eliberare prin retrăirea traumelor trecutului. Un demers viu, concludent, substanțial demontează mecanismul opresiv și reconstruiește încrederea în vindecarea prin valori spirituale.