A fost odată un scriitor de sertar. Locuia într-un sertar destul de confortabil și cochet, la ultimul etaj al singurului bloc turn din orașul de la poalele Muntelui Alb. Rectific incipitul, pentru că scriitorul chiar există de-adevăratelea și chiar locuiește într-un sertar destul de confortabil și cochet, etc. Formula cu «a fost odată» ar duce, desigur, cu gândul la zmei și Feți Frumoși, ceea ce nu e cazul, căci scriitorul nostru e departe de a fi zmeu, adică puternic, cu mușchi și cu neînfricarea aferentă. Cât despre Făt-Frumos, eheee, suspină el, săracul scriitor, la gândul că, într-o zi, oarecând, uitându-se în oglindă, o să-i apară în fața ochilor un chip strălucitor, cu plete năzdrăvane și ochi vulturești. Dar nu e cazul, cum ziceam mai sus, dacă-i cercetăm cu atenție capul din sticlă așezat pe un gât de un stânjen, în prelungirea căruia ni se înfățișează semeț un soi de paralelipiped dispus en colimaçon, din care se zburlesc cu nemiluita mâini și picioare subțiri ca aburul. Așa că, nu e cazul, cum ziceam și mai sus de mai sus și el a învățat să nu-și mai facă iluzii. Nici măcar în fața foii albe care-l privește, de cele mai multe ori, indignată. «Da’scrie, domne, ceva! Mâzgălește-mă! M-am săturat de atâta puritate! Vrei să sfârșesc virgină?» Scriitorul Sertăraș, hai să-i zicem așa, cu simpatie și alint, oftează. Și oftează, și oftează. Și, nimic. Foaia oftează și ea, o să mai aștepte, n-are încotro.

Și zilele trec, pe nesimțite. Scriitorul nu încetează să ofteze. Dacă oftatul ar fi o meserie și, pe deasupra, și bine plătită, cu siguranță că domnul Sertăraș ar deveni proprietarul de drept al blocului turn. Foaia continuă și ea să ofteze la unison, până într-o dimineață, de fapt, în zorii zilei, când domnul scriitor se trezește brusc, se înalță în aerul călduț al sertarului ca un bondar, face două-trei ronduri, apoi se lasă între cearceafuri, pipăie foaia boțită bine pe care o ține mereu lângă el în patul larg cu saltea cu apă made în Oceanul, hai să zicem, Atlantic și, cu ochii abia mijiți, ca să nu i se risipească frumusețile din vis, începe să mâzgălească. Și mâzgălește cu o mână, și mâzgălește cu două mâini, și mâzgălește cu trei mâini, până la a plus infinita mână, aproape de amiază când, epuizat, zâmbește fericit. Ce bine e să ai inspirație!, strigă el, extaziat și expirat, molfăind printre dinții uriași câteva cuvinte rămase de izbeliște pe care le scuipă, mai apoi, ca pe niște semințe pe pardoseala sertarului și, deschizându-și larg brațele, răstoarnă vraful de mâzgăleli. Foile, fericite că și-au împlinit, în sfârșit, menirea, se împrăștie în aerul călduț al sertarului, plutesc, o vreme, se pierd în gaura neagră a disperării lui Sertăraș, apoi se așază, cuminți, care pe unde poate, zâmbind și ele la fel de nătâng ca scriitorul. Una, a câta, oare, chiar sub nasul lui pe care tocmai au înflorit, rozalii, niște negi neînchipuit de frumoși. «Ei, drăcie», exclamă domnul Sertăraș, după cele câteva momente în care aburii exultării reușesc să se mai disipe. «Ei, drăcie, am uitat să le numerotez!», țipă el, din fundul sertarului, dând naștere unui cluster înaripat prin pâlnia care i se deschide ca o orhidee între buze și izbucnind într-un râs care necesită mai multe adjective calificative decât ne-am putea permite. Să-i zicem nestăvilit. Sau gâlgâit. Sau nervos. Sau isteric. Sau cum o vrea Măria Sa cititorul. Care, dacă stă bine cu auzul, cu siguranță că-l aude și el, așa că-și poate face o părere subiectivă. Dar, gata cu râsul. Acum, că ne-a auzit și s-a calmat, domnul Sertăraș încearcă s-o scoată cumva la capăt cu foile, ceea ce, să convenim, nu e deloc o muncă ușoară. Sunt zeci, ce zic eu, sute de foi împrăștiate în tot sertarul. E o muncă de Sisif de sertar, ca să ne dăm și noi culți și să-i facem concurență domnului Sertăraș. Care ia foile la rând, le citește sau, cel puțin, încearcă, descâlcind conștiincios fiecare mâzgăleală și încercând să priceapă ceva din visul preschimbat în cuvinte. După câteva ore de trudă, cu nădușeli și o durere de cap apocaliptică, scriitorul nostru se înclină în fața sorții. Se înclină pe bune, expunându-și jumătatea de sus a paralelipipedului firav la geamul dinspre nord pe care l-a deschis larg, lăsând să intre răcoarea serii, căci, da, între timp, s-a înserat. Și seara trece, trece și noaptea și, în zori, cititorului care cu siguranță a dormit bine și s-a trezit înviorat i se vor strecura în urechi, dacă le ciulește destul, niște suspine de sirenă veștedă. Și, pe birou sau undeva prin sertarul adormit, îl va regăsi pe domnul Sertăraș care, cu ochii abia mijiți, încercănat de atâta nesomn, bate podeaua cu pași mărunți și iuți de nevăstuică. Cum era de așteptat, n-a reușit să-i dea de cap visului transpus febril pe foi și începe iar să ofteze, de data aceasta cu un semiton mai jos. Și oftează, și oftează până când, de atâta oftat, obosește și, după ce mai face câteva ture prin aer, rotindu-se ca un titirez, se așază în mijlocul foilor pe care le-a lăsat să zacă pe podea. Ia una la întâmplare, citește câteva rânduri și, chiar dacă pare un clișeu nefericit, exclamă «Evrika!» Și probabil că, odată cu el, exclamă și cititorul, neluând în seamă clișeul, sătul de atâta tevatură din cauza unor foi dispuse alandala. «Asta era, domne!», exclamă din nou domnul Sertăraș, fericit pe bune, ușurat, atât de ușurat, încât cititorul se așteaptă să-l vadă iar plutind în aerul călduț al sertarului. «Cum de nu m-am gândit mai devreme?, continuă el, extaziat. Le las așa, ba nu, le mai amestec, ca pe cărțile de joc.» Ei, și după ce le amestecă bine de tot, scuturându-le ca să mai cadă câteva virgule de prisos și semnele de exclamare care s-au înmulțit ca niște viermi într-un sicriu, scriitorul nostru adună foile, le așază pe birou, oftează, dar de data asta cu entuziasm și începe să se gândească la un titlu. Îl lăsăm așa, gânditor ca o statuie celebră și-l regăsim negreșit, a doua zi, în cursul dimineții, după ce ne-am servit cafeaua. Cititorul cu ochi buni și, pe deasupra, și intuitiv, va reuși să descifreze, fără-ndoială, titlul. Ceilalți cititori, mai miopi și fără pic de intuiție, vor aștepta momentul în care domnul Sertăraș îl va citi el însuși cu vocea lui de tenor spint, ba chiar îl va repeta, de câteva ori, cu maaare satisfacție.

Tot Măria Sa cititorul știe ce va urma. Orizontul de așteptare îi va șopti cu aplomb că domnul Sertăraș se va îmbrăca elegant, nu mai intrăm în amănunte, nici eu, nici cititorul, cu ce și cum, ca să nu-l întârziem și, ferească Dumnezeu, să-l întoarcem din drum, pe motiv că nu ne place ținuta. Așadar, elegant, cochet și fericit din cale-afară, domnul Sertăraș se va duce glonț în oraș și va bate la ușa primei edituri care-i va ieși în cale. Va depune manuscrisul și se va întoarce în sertar. Nu va aștepta mult și va primi vestea cea mare. « Da, desigur, îl vom publica negreșit, cât mai repede ! E super! Original, excitant și incitant și epatant, din cale-afară de post-postmodernist, virând ușor spre un high fantasy cu nuanțe de low. Fantasy, desigur. E o provocare teribilă pentru cititori. Felicitări, domnule Sertăraș, și la mai multe asemenea!»

Ce se va alege de domnul Sertăraș? Păi e de la sine înțeles, nu? Mai întâi, va părăsi sertarul, cu siguranță că va găsi un cumpărător din marea cea mare de scriitori de sertar ai ultimului deceniu. Apoi, negreșit, își va schimba numele. Lăsăm cititorul să-și imagineze unul sonor, pe măsura transformării radicale a vieții scriitorului fost de sertar. Care, apropo, tocmai s-a mutat într-o vilă situată în partea de sus a orașului, pe o pălărie de pământ roșu, cu un bananier în chip de pană, și-a lăsat plete năzdrăvane, și-a comandat o privire meduziană, ca să fie acolo, pentru orice eventualitate, dacă se va ivi vreun critic mai pârdalnic și a devenit tupeist...ăă...neînfricat ca un zmeu. Desigur că și-a lansat cartea, puțin mai la dreapta Căii Laptelui, a dat interviuri și, ca toate celebritățile, și-a pus semnătura pe unde au apucat mâinile lui. A început, cum era de așteptat, o nouă rundă de mâzgăleli care, cândva, cu siguranță că își vor găsi locul într-o altă carte, etc. Iar noi, vrând, nevrând, nemaibăgând ziua în noapte, ne vedem nevoiți să respectăm canavaua poveștii, nu de alta, dar îi stârnim pe exegeți și mai înșirăm vreo câteva pagini cu polologhii de tot felul, care, la rândul lor, vor da naștere altor polologhii, și tot așa, până dincolo de hotarele plus infinitului, și înapoi, așa că încheiem, în ritm de vals, învârtindu-ne și râzând alb cu guri de clovni știrbi, cu banalul, nătângul, dar atât de doritul «și a trăit fericit până la adânci bătrâneți.»