Dincolo de munți. Dincolo de nori. Dincolo de ceea ce ochii pot vedea și hărțile pot cuprinde, se întinde o pădure de nimeni știută. O pădure unde vântul nu doar adie, ci șoptește povești. Unde frunzele nu doar foșnesc, ci își spun unele altora taine pe care nimeni nu le-a mai auzit.

Copacii sunt bătrâni, dar nu adormiți. Rădăcinile lor coboară adânc, prin pământuri pe care nimeni nu le-a mai atins de veacuri, iar trunchiurile poartă pe scoarța lor ridurile unor povești vechi, prea vechi ca să fie uitate. Uneori, dacă te oprești și asculți cu adevărat, ai putea să le auzi murmurând nume pierdute - nume de eroi și de regine, de orașe care nu mai există decât în visurile celor care le-au iubit odată.

În inima pădurii, râurile curg altfel. Sunt șoapte, cântece, ecouri ale unor basme spuse și nespuse. Se spune că, dacă privești în luciul lor la miez de noapte, ai putea vedea litere strălucind sub valuri, împletindu-se în fraze pe care doar cei ce știu să viseze le pot citi.

Cărările se împletesc și se despart, unele duc nicăieri, altele pretutindeni. Poate că un pas greșit te va duce într-un loc unde nu ai mai fost niciodată. Poate că același drum pe care ai mers ieri îți va arăta azi un alt orizont.

Și totuși… dacă te oprești și asculți, dacă urmezi foșnetul vântului și șoaptele apei, dacă pășești acolo unde lumina dansează și umbrele chicotesc, s-ar putea ca pădurea însăși să te vadă.

S-ar putea ca frunzele să-ți murmure o cale, ca rădăcinile să se dea la o parte și ca umbrele să-ți deschidă uși nevăzute.

Și atunci… cine știe unde ai putea ajunge?

Pășește încet!

Ascultă foșnetul frunzelor în vânt!

Aerul dimineții e proaspăt, dulce ca mierea și rece ca prima zăpadă. Printre crengi, lumina dansează, strecurându-se pe lângă ramurile groase, lăsând dâre aurii pe pământul umed. O frunză plutește încet prin aer, răsucindu-se ușor, ca și cum ar căuta locul potrivit de odihnă.

Și atunci… o ușă se deschide. Încet, aproape imperceptibil, ca un oftat al pădurii... În prag, sub coroana unui copac bătrân, cineva se oprește. Își ridică fața spre cer, închide ochii și inspiră adânc. Inspiră ca și cum ar vrea să absoarbă dimineața întreagă, să îmbrățișeze aerul, vântul, lumina și jocul frunzelor.

Expiră încet. Își deschide ochii.

Zâmbește.

— Oh… Bună! Nu te-am văzut acolo. Dar ce bine că ai venit.

Coboară încet treptele de lemn sculptate în rădăcina copacului și pășește pe pământul moale, acoperit de mușchi. Pășește cu grijă, de parcă fiecare pas ar avea greutate, de parcă pământul însuși ar asculta.

— Simți și tu? Aici, diminețile sunt altfel, îți spune calm.

Îți face semn să-l urmezi. Pășește mai departe, iar în fața ta, satul prinde contur plin de case rotunde, îmbrăcate în iederă, cu ferestre mici și luminate, ascunse printre rădăcinile copacilor, alei pietruite, învăluite într-o lumină moale, fântâni care cântă, șoapte purtate de vânt și cufere de lemn care se deschid singure, arătând pagini prăfuite cu litere ce sclipesc.

— Vezi tu… oamenii de aici nu sunt ca ceilalți. Ei nu doar citesc poveștile. Ei le simt. Le trăiesc. Își cufundă mâinile în ele, le respiră, le ascultă chiar și atunci când nimeni altcineva nu le mai aude.

Se oprește și privește undeva departe, de parcă vede ceva ce tu încă nu poți zări.

— Dar uneori… uneori, o poveste ajunge la noi într-un mod aparte. O poveste care are nevoie să fie înțeleasă. Iar azi, eu și prietenii mei îți vom arăta una.

Își plimbă degetele peste o frunză căzută la picioarele sale, ridicând-o încet, ca și cum ar citi în nervurile ei o taină veche. O privește, zâmbește, apoi îți aruncă o privire caldă.

— Vrei să ne ajuți să o descifrăm?

În ochii lui, în zâmbetul lui, în liniștea dintre cuvintele sale, există ceva ce nu poți explica.

O invitație.

O promisiune.

Și simți, fără să știi de ce, că răspunsul tău nu poate fi decât unul singur.

Pășești mai departe, încet, fără grabă, lăsând pașii să se piardă în moalețea pământului. Aerul e limpede, dar pare că în el plutesc șoapte. Nu cuvinte rostite, ci amintiri ale unor voci demult trecute, ecouri ale poveștilor citite de-a lungul vremii.

— Cărțile nu sunt doar rânduri scrise, știi? Sunt vii, la fel ca pădurea, la fel ca vântul. Dacă le asculți cu adevărat, poți simți cum respiră, cum își întind poveștile ca pe niște aripi.

O lumină blândă se strecoară printre crengi, atingând ușor aleile satului. Și abia acum îți dai seama – acest loc nu doarme niciodată.

În depărtare, pe o bancă de piatră, o siluetă stă aplecată peste o carte deschisă, iar foile, deși mâinile nu le ating, par să se întoarcă singure, ca mângâiate de un vânt nevăzut.

Mai departe, cineva așază cerneluri în mici sticluțe colorate, iar lumina trece prin ele, îmbrăcând pământul în nuanțe de ambră, azur și aur topit.

Un copil râde și întinde palma spre aer – și din vârful degetelor i se ridică litere luminoase, plutind deasupra lui ca niște licurici jucăuși.

O fântână șoptește versuri. Ferestrele își clipesc obloanele, de parcă s-ar trezi leneșe după un vis lung.

— Fiecare colț al satului spune o poveste, rostește însoțitorul tău cu glas domol. O carte uitată pe un pervaz. O stea care se reflectă într-un lac. O rază de soare care atinge o filă de pergament. Toate sunt povești, chiar dacă nimeni nu le-a scris încă.

Se oprește. Inspiră adânc, ca și cum ar vrea să îmbrățișeze aerul, timpul, întreaga dimineață. Apoi își întoarce privirea spre tine, cu o licărire blândă în ochi.

— Dar știi care sunt cele mai frumoase povești? Cele care sunt citite împreună. Cele care sunt descifrate de mai multe inimi, nu doar de una singură.

Își duce mâna la piept, unde, la gât, atârnă un mic medalion din lemn, sculptat delicat, cu simboluri pe care nu le înțelegi încă.

— Și aici intervin prietenii mei.

Se întoarce încet și privește spre aleea care duce mai adânc în sat. În lumina dimineții, umbrele copacilor par să îmbrățișeze poteca, ca și cum ar păzi ceva prețios.

Se lasă o clipă de liniște, iar apoi îți aruncă o privire caldă, un zâmbet care e mai mult decât un simplu salut.

— E timpul să-i cunoști.

Și pășește mai departe.

*

Aleea se îngustează, iar pașii voștri răsună ușor pe piatra netedă. Liniștea satului pare mai profundă aici, de parcă timpul ar fi încetinit doar pentru ca tu să poți observa mai bine.

Apoi o vezi, o bibliotecă de poveste. Pereții ei par să se înalțe nesfârșit, pierzându-se într-un tavan pictat cu cerul nopții. Stele mici de lumină palidă pulsează în vitralii moi, aruncând umbre albastre peste rafturile nesfârșite. Dar cărțile nu stau cuminți în locurile lor. Plutesc ușor prin aer, foile lor întorcându-se singure, ca și cum ar respira. Unele șoptesc. Altele râd încet. Unele își spun poveștile doar în gând, păstrându-le pentru cei care știu să asculte.

— Aici locuiește Povestitorul, spune zâmbind. Cel care vede poveștile așa cum sunt.

Te apropii de intrare. Ușa e întredeschisă, iar înăuntru…

Liniște.

Nu o liniște goală, ci una plină de gânduri, de pagini întoarse cu blândețe, de șoapte ce plutesc în aer și se așază singure pe file de hârtie.

În mijlocul camerei, sub razele moi ale dimineții, un bărbat stă aplecat peste o masă de lemn alb. Pene de scris sunt așezate atent lângă cerneluri de toate nuanțele, iar în fața lui, o carte se scrie singură, ca și cum mâna lui invizibilă ar ghida literele.

— Nu e magie, știi? spune el, fără să-și ridice privirea. E doar povestea care știe unde trebuie să ajungă.

Ridică încet ochii spre tine. Are privirea limpede, clară ca o oglindă în care lumea întreagă se reflectă fără distorsiuni. Nu pare surprins că ești aici.

— Bine ai venit.

Se ridică, iar în jurul lui, pergamentele plutesc lin, foile întorcându-se singure, ca și cum aerul din turn ar avea propria sa memorie.

— Eu sunt cel care caută ordinea poveștilor. Caut începutul, mijlocul și sfârșitul. Nu mă pierd în ele, nu le privesc cu dor sau cu teamă. Eu le văd așa cum sunt.

Se apropie de una dintre ferestre și privește afară, spre pădure.

— Fiecare carte e un drum. Dacă nu vezi clar unde începe și unde se termină, riști să te rătăcești.

Se întoarce spre tine și, pentru prima oară, un zâmbet abia schițat îi luminează chipul.

— Și totuși… chiar și cele mai bine structurate povești ascund lucruri care nu pot fi măsurate.

Ia o carte de pe masă, o deschide și o lasă să plutească ușor în fața ta. Literele de pe pagină strălucesc, ca și cum ar fi fost scrise cu lumină lichidă.

— Aceasta este cartea despre care vrei să afli mai multe, nu-i așa?

Închide încet volumul și ți-l întinde, atingându-l cu un gest aproape reverențios.

— Înainte să mergi mai departe, trebuie să vezi ce este în fața ta. Să vezi nu doar ce simți, nu doar ce îți imaginezi… ci ce este cu adevărat acolo.

Face un pas înapoi și își împreunează mâinile, lăsându-te singur în fața cărții.

— Deschide-o. Lasă-te condus de poveste. Iar când vei fi pregătit… ceilalți te vor ajuta să vezi ce se ascunde dincolo de cuvinte.

Pereții turnului foșnesc ușor, iar aerul e plin de mirosul cernelii uscate și al pergamentului vechi.

Aerul din bibliotecă e liniștit, dar viu. Pereții sunt înalți, pierzându-se în tavanul acoperit cu vitralii moi, prin care lumina pătrunde în umbre colorate. Pe rafturi nesfârșite, cărțile nu sunt așezate cuminte, ci plutesc încet prin aer, foile lor întorcându-se ușor, ca și cum ar respira.

Povestitorul îți observă privirea și își plimbă palma prin aer. O carte mică, legată în piele aurie, se ridică dintr-un raft invizibil și i se așază ușor în mână.

— Fiecare poveste pe care o citim a fost cândva o realitate. Lumea din pagini a existat în mintea celui care a scris-o, iar cuvintele sale au dat viață oamenilor, locurilor, întâmplărilor.

Deschide cartea, iar literele strălucesc ușor pe pagină, ca și cum ar fi scrise cu lumină lichidă.

— Aceasta este cartea pe care vrei să o înțelegi, nu-i așa? "Cișmigiu & Comp."

Își plimbă degetele peste text, iar literele încep să se rearanjeze ușor, formând imagini fantomatice deasupra paginii.

— Ca să înțelegi o poveste, trebuie să știi unde și când a fost scrisă.

Dă încet pagina, iar în aer, contururile unor clădiri înalte apar, oameni în costume elegante trec pe străzile unui oraș care pulsează de viață.

— București. Anii 1930. O lume unde oamenii priveau înainte, spre modernitate, dar trăiau încă în ritmurile vechi, în tradiții pe care timpul nu le putea șterge atât de ușor. O epocă a contrastelor—lux și sărăcie, progres și rigiditate, idealuri și limite.

Își trece mâna peste o filă nouă, iar din ea răsar bănci de lemn, catedre, elevi îmbrăcați în uniforme.

— Iar aici este inima poveștii: Liceul "Gheorghe Lazăr". Un loc unde se cresc minți, dar și unde se nasc primele visuri, primele prietenii, primele greșeli.

Literele continuă să se miște, formând imagini ale profesorilor care scriu la tablă, ale elevilor care șușotesc în bănci, ale coridoarelor lungi pline de pași grăbiți.

Pălăria Albă își ridică privirea spre tine și își continuă povestea, lăsând cartea să plutească între voi, paginile întorcându-se singure.

— Romanul este o fereastră deschisă spre viața unui licean din acea vreme. Grigore, personajul principal, ne conduce prin anii săi de școală, prin farse nevinovate, prin momente de teamă, prin prietenii care rezistă și prin acele zile care par să nu se mai termine, dar care, într-o zi, se termină totuși.

Imaginea băiatului apare în aer—îmbrăcat în uniformă, cu ochii plini de curiozitate, pășind grăbit pe străzile orașului.

— Lângă el sunt prietenii săi, toți diferiți, dar legați de aceleași amintiri. Și, desigur, profesorii—uneori rigizi, alteori înțelepți, uneori de temut, alteori subiectul celor mai amuzante întâmplări.

Rândurile cărții se schimbă din nou, arătând scene din clasă, momente de cumpănă înaintea unui test, un elev care scrie pe ascuns într-un colț, un altul care încearcă să își țină râsul.

— Ai să vezi în carte o lume cu reguli stricte, cu pedepse aspre, dar și cu râsete ce umplu coridoarele. Ai să vezi elevi care își fac planuri, care visează, care se tem și care speră.

Imaginea lui Grig dispare ușor, iar în locul ei, fila cărții se transformă într-un șir de cuvinte care plutesc în aer.

— Dar nu este doar o poveste despre școală. Este o poveste despre timp. Despre acei ani care sunt ai tuturor. Ani de învățare, de transformare, de descoperire. Ani pe care îi păstrăm în noi chiar și atunci când îi lăsăm în urmă.

Închide încet volumul, iar imaginile se disipă ușor în aer, ca un vis care se îndepărtează.

— Acum, ai văzut unde și cum începe această poveste. Dar o poveste nu trăiește doar prin ceea ce se întâmplă…, ci prin ceea ce simțim în ea.

Se întoarce și privește spre o alee de cărți care plutesc ordonat spre o altă încăpere a bibliotecii.

— Hai. Cel care vede poveștile prin emoții ne așteaptă.

*

Pașii tăi abia se aud pe podeaua netedă a bibliotecii. Aerul încă miroase a cerneală și hârtie veche, a povești scrise și nescrise, dar Pălăria Albă merge fără ezitare spre o ușă îngustă, pierdută între rafturile nesfârșite.

— Pentru a înțelege o poveste, trebuie să vezi ce este în fața ta, ți-a spus el. Dar pentru a o simți, trebuie să privești dincolo de cuvinte.

Apasă ușor mânerul, iar ușa se deschide fără zgomot.

Un alt colț al satului te așteaptă dincolo.

Aerul e altfel aici. Mai moale, mai dulce, mai plin de o liniște care pare să te învăluie ca o pătură caldă. Frunzele copacilor foșnesc abia auzit, iar în fața ta, printre ramuri care par să se împletească singure, se întinde un lac atât de limpede, încât pare făcut din sticlă lichidă.

Dar nu este un lac obișnuit.

Privind în el, nu vezi doar cerul. Nu vezi doar copacii care se apleacă peste apă.

Vezi sentimente.

Umbre de râs, culori de tristețe, valuri de amintiri care tresar ușor, ca niște fragmente de vis plutind pe suprafața apei. Unele luminoase, altele adânci și neclare, altele împletite într-un dans tăcut de nuanțe pe care nu le-ai mai văzut vreodată.

Lângă lac, un tânăr stă sprijinit de un trunchi de copac. Are ochii închiși, dar nu pare că doarme. Își trece degetele prin apă, iar pe suprafața ei apar imagini: un zâmbet stins prea devreme, o strângere de mână, un oftat pierdut printre rânduri.

— Știi ce face un povestitor? rostește el, fără să deschidă ochii. Îți spune ce s-a întâmplat. Dar știi ce face cel care simte poveștile?

Își ridică încet pleoapele și te privește.

— Îți arata ce a rămas in urma lor.

Ridică o mână și lasă o picătură de apă să-i alunece printre degete. Sub ea, lacul tremură ușor, iar din valurile lui răsar siluete abia conturate—un băiat singur pe un coridor de liceu, un zâmbet ezitant, o neliniște tăcută.

— Grigore. Nu doar un personaj. Un adolescent care râde, dar și care se teme. Care visează, dar și care îndoiește. Care își găsește prieteni, dar care, uneori, se simte singur.

Imaginile se schimbă: un moment de triumf, o glumă care devine amintire, o privire pe furiș la un profesor sever, o emoție care durează o clipă, dar care nu se uită niciodată.

— Cartea aceasta nu trăiește doar prin întâmplările ei. Trăiește prin emoțiile ei. Prin toate acele trăiri pe care le cunoaștem cu toții.

Lacul reflectă acum o altă scenă—o sală de clasă unde aerul e tensionat, unde un profesor privește aspru peste ochelari, unde mâini se strâng instinctiv pe marginea băncilor.

— Ți-ai simțit vreodată inima bătând mai repede înainte de un test? Îți amintești acel moment de tăcere, acea frică aproape electrică din aer, acel amestec de speranță și teamă?

Imaginea se disipă, iar în locul ei, lacul arată un grup de băieți râzând împreună.

— Dar ai simțit și cum e să împărtășești o glumă cu prietenii tăi? Să ai un moment de libertate, de bucurie pură, într-un loc unde totul pare serios și bine calculat?

Psihologul zâmbește ușor și își lasă mâna să cadă din nou pe genunchi.

— Cartea aceasta e mai mult decât o poveste despre un liceu. E un album de emoții. Un loc unde fiecare cititor își găsește propriile amintiri, fie că le-a trăit sau doar le-a visat.

Își îndreaptă privirea spre tine, iar în ochii lui e ceva ce nu poate fi pus în cuvinte.

— Ai simțit vreodată dorul de ceva ce nu ai trăit?

Nu aștepți un răspuns. Poate că nici nu e nevoie de unul. Pentru că lacul știe deja. El își strânge haina pe lângă umeri și privește în depărtare.

— Vei vedea că o poveste poate fi înțeleasă în multe feluri. Dar unii oameni nu caută doar ce a fost…, ci și ce ar fi putut fi.

Se ridică încet, făcându-ți semn să-l urmezi.

— Creatorul ne așteaptă.

*

Și pașii voștri se pierd în lumina caldă a dimineții.

Drumul te poartă mai departe de lac, printr-un tunel de crengi împletite. Frunzele murmură ușor, iar pe jos, pașii tăi ating piatră, apoi pământ moale, apoi iarba unui loc care pare că nu s-a hotărât ce vrea să fie.

Și atunci îți iese în cale.

O casă. Dar nu orice casă.

Este mică, apoi mare, apoi se îngustează, apoi își deschide ferestrele larg ca niște aripi. Pereții ei sunt din lemn, apoi din piatră, apoi dintr-un material care pare țesut din lumina dimineții. Se schimbă. Se rescrie. Ca o poveste care nu se termină niciodată.

— Aici locuiește Creatorul, spune Psihologul, cu un zâmbet aproape nostalgic. Cel care nu vede limite. Cel care întreabă mereu… "dar dacă?"

Ușa casei se deschide înainte să apuci să bați.

În prag, o siluetă îți întâmpină privirea cu o expresie plină de curiozitate. Creatorul îți măsoară prezența cu un surâs jucăuș, de parcă ar încerca să ghicească ce fel de personaj ești.

— Ah! Uite cine a ajuns! rostește el, deschizând larg brațele. Dar spune-mi, ești tu sigur că trebuia să fii aici? Sau poate… trebuia să fii în altă poveste?

Înainte să poți răspunde, ridică mâna, ca și cum ar încerca să deseneze un contur în aer. Și, într-adevăr, sub degetele lui, formele prind viață.

— Vezi tu… lumea asta e doar una dintre posibilități.

Se întoarce și pășește în casă.

La fiecare pas, podeaua se schimbă. Uneori e lemn, alteori e piatră, alteori e un cer înstelat care se întinde sub tălpile voastre.

— O poveste nu trebuie doar citită. Trebuie rescrisă, reinventată, întrebată: "Ce-ar fi fost dacă?"

Ridică o carte de pe masă și o deschide. Literele de pe pagini încep să se miște, să alunece, să se rearanjeze în fraze noi.

— "Cișmigiu & Comp." O poveste despre trecut. Dar dacă ar fi fost scrisă azi? Dacă personajele ar fi fost altele? Dacă finalul… ar fi fost diferit?

Îți întinde cartea, dar acum e alta. Aceleași pagini, dar altă poveste.

— Dar dacă Băjenaru nu ar fi fost un elev? Dacă nu ar fi fost doar un adolescent care își petrece zilele printre glume și lecții? Dacă ar fi fost profesor? Sau un scriitor care, peste ani, își amintește totul altfel?

Își trece degetele prin aer, iar cartea se transformă din nou.

— Dar dacă nu ar fi fost vorba despre un singur personaj? Dacă nu ar fi fost doar Grigore cel care ne povestește? Dacă fiecare elev, fiecare profesor și-ar fi spus propria variantă? Dacă, în loc de amintirile unui singur om, am fi citit ecourile unui întreg liceu?

Paginile continuă să se schimbe, cuvintele rescriindu-se singure.

— Dar dacă timpul s-ar fi jucat altfel? Dacă zilele de liceu nu ar fi fost cronologice, ci s-ar fi împletit între trecut și viitor? Dacă fiecare capitol ar fi fost o fereastră deschisă către o altă epocă, iar Grig s-ar fi regăsit când copil, când bătrân, mereu întorcându-se la aceleași coridoare, aceleași râsete, aceleași emoții?

Cartea se închide încet, iar literele rămân suspendate în aer, ca niște stele care refuză să cadă.

Acesta își pune mâinile la spate și îți aruncă o privire curioasă.

— Așa că spune-mi… tu cum ai rescrie-o?

Și în tăcerea aceea blândă, ceva din tine știe deja că răspunsul nu trebuie spus cu voce tare.

Casa Creatorului rămâne în urmă, dar nu și ecoul întrebărilor sale. "Dar dacă?" încă pare să plutească prin aer, ca o șoaptă care refuză să se stingă.

*

Drumul devine mai îngust. Lumina, mai slabă. Casele satului dispar, lăsând loc unei clădiri masive, din piatră întunecată, cu ferestre înguste, prin care soarele abia îndrăznește să pătrundă.

— Aici locuiește Criticul, rostește Creatorul, iar glasul său jucăuș devine, pentru prima oară, mai serios. Cel care privește poveștile fără iluzii. Cel care vede nu doar frumusețea, ci și fisurile din ea.

Ușa grea se deschide fără zgomot.

Înăuntru, liniștea e diferită. Nu e calmă ca în biblioteca Povestitorului, nici visătoare ca lângă lacul Psihologului. Aici, liniștea este apăsătoare, plină de gânduri care cântăresc fiecare cuvânt.

Pereții sunt acoperiți cu rafturi masive, dar, spre deosebire de celelalte biblioteci, aici cărțile nu plutesc liber, nu se scriu singure. Ele stau așezate ordonat, cuminți, sub privirea severă a unui bărbat care stă la o masă masivă de lemn întunecat.

Acesta ridică privirea spre tine. Ochii lui sunt pătrunzători, fără blândețea Povestitorului, fără curiozitatea Creatorului. Sunt ochi care analizează, care observă, care caută greșelile înainte de a vedea frumusețea.

— O poveste nu este perfectă doar pentru că ne place, spune el, fără introduceri. Nici pentru că ne face să simțim.

Își trece degetele peste coperțile unei cărți așezate în fața lui.

— O poveste trebuie pusă la încercare. Trebuie citită nu doar cu sufletul, ci și cu mintea. Trebuie să ne întrebăm: "Ce funcționează? Ce nu funcționează? Ce rămâne în urmă?"

Își ridică mâna, iar literele din carte încep să plutească în aer, dar nu ca în biblioteca Povestitorului. Aici, ele sunt separate, rupte, analizate individual.

— "Cișmigiu & Comp." O carte plină de farmec, de amintiri, de umor. Dar este o capodoperă?

Se lasă o tăcere grea.

— Să ne gândim.

Literele se reașază, formând o sală de clasă, un profesor sever, elevi care râd.

— Este autentică? Da. Dar este ea o poveste completă? Poate că nu. Este un mozaic de momente, dar nu o construcție solidă. O colecție de amintiri, dar fără o evoluție clară.

Imaginea se schimbă – acum, o scenă de umor, o farsă bine gândită, râsete.

— Este captivantă? Desigur. Dar este profundă?

Pălăria Neagră își încrucișează mâinile și privește spre rafturile tăcute.

— Umorul este un instrument puternic. Dar, uneori, poate ascunde ceea ce nu vrem să vedem.

Ridică o carte de pe masă, o deschide și lasă literele să danseze în aer. Scene familiare prind contur: farsele, glumele, replicile ironice dintre elevi și profesori.

— Dar unde sunt momentele grele? Unde sunt adevăratele frici, adevăratele lupte interioare, nu doar cele transformate în anecdote? Povestea atinge momente serioase, dar le îmbracă repede în umor, le ascunde sub un strat de nostalgie.

Imaginea se schimbă – elevi care își trăiesc ultimii ani de liceu, dar fără să simțim cu adevărat greutatea despărțirii.

— Unde este maturizarea? Grigore crește? Se schimbă? Sau rămâne prins în același ritm, în aceleași momente repetate? Ne atașăm de el, dar îl vedem evoluând? Sau doar trecând prin întâmplări, fără să fie transformat de ele?

Criticul lasă cartea să cadă încet pe masă.

— Nu spun că este o carte slabă. Dar nici nu este perfectă.

Se lasă pe spătarul scaunului și te privește atent.

— O poveste trebuie iubită nu doar pentru calitățile ei, ci și pentru defectele ei. Numai atunci o înțelegi cu adevărat.

Se lasă o clipă de liniște, grea, dar plină de sens.

Apoi își împreunează mâinile și își coboară privirea spre carte.

— Dar, ce-i drept… nu toată lumea caută imperfecțiunile. Unii preferă să se concentreze pe speranță, pe optimism, pe lumina dintr-o poveste, chiar și atunci când umbrele sunt evidente.

Își ridică ochii spre tine și, pentru prima oară, colțul gurii i se ridică într-un zâmbet abia vizibil.

— Dacă vrei să descoperi și partea luminoasă a poveștii… să știi că Cel Optimist ne așteaptă.

*

Se ridică încet, îți face semn spre ușă și, fără alte cuvinte, te conduce afară.

Și, pentru prima oară, colțul gurii i se ridică într-un zâmbet abia vizibil.

Când pășești afară din casa Criticului, ceva se schimbă.

Aerul devine mai ușor. Lumina soarelui pare mai caldă, culorile mai vii, iar vântul adie blând, ca o mână care mângâie lumea.

Drumul nu mai este strâmt și întunecat. Acum este larg, pietruit cu dale de piatră aurie, mărginit de flori ce par să își schimbe culorile odată cu razele soarelui.

În fața ta, o grădină se deschide ca o poveste în plină desfășurare—pajiști nesfârșite, pomi înfloriți, bănci de lemn așezate sub arcade de viță-de-vie. Totul pare să respire o stare de bine, o liniște blândă, o căldură care nu vine doar de la soare, ci din felul în care locul acesta îți îmbrățișează sufletul.

— Aici locuiește Optimistul, spune el, oprindu-se la marginea grădinii. Cel care vede lumina, chiar și atunci când umbrele sunt evidente.

Apoi, fără alte cuvinte, face un pas înapoi și te lasă singur.

— Ah, în sfârșit ai ajuns!

Glasul vesel răsună înainte să apuci să te orientezi.

De sub un pom bătrân, unde razele soarelui se strecoară printre ramuri, o siluetă se ridică și îți zâmbește larg, de parcă te cunoaște de-o viață. Pălăria Galbenă își scutură ușor mantia prăfuită de polen, apoi își întinde brațele larg, de parcă ar vrea să îmbrățișeze întreaga zi.

— Oh, dar ce dimineață minunată! Nu simți aerul proaspăt? Nu auzi păsările? Nu vezi cât de frumoasă este lumea?

Se apropie de tine, iar fiecare pas al său pare să facă florile să înflorească și mai tare.

— Mi s-a spus că vii de la Critic. Ah, trebuie să fii puțin obosit. Sigur te-a făcut să vezi toate umbrele. Dar haide, hai să ne așezăm la soare. Hai să vedem și altceva.

Se îndreaptă spre o bancă de lemn, așezată sub o boltă de flori. Pe masă, deschisă larg, stă o carte, iar în jurul ei, paginile par să vibreze ușor, ca și cum ar fi pline de viață.

Pălăria Galbenă își pune mâinile pe genunchi și privește cartea cu un surâs blând.

— "Cișmigiu & Comp." Ah, ce carte! Ce frumusețe! Ce bucurie pură de a trăi!

Își trece degetele peste rândurile tipărite și, dintr-o dată, literele se ridică în aer, desenând imagini de lumină.

— Prieteniile, farsele, râsetele de pe coridoare… Ai simțit cât de vie este cartea asta? Ai simțit că, deși timpul a trecut peste ea, încă pulsează de energie?

Din pagini se ridică acum scene luminoase – Grigore și prietenii lui glumind pe străzi, râzând în clasă, împărtășind momente simple, dar pline de farmec.

— Nu toate cărțile trebuie să fie grele, pline de dramă, de lecții apăsătoare. Uneori, o carte trebuie doar să te facă să zâmbești. Să-ți amintească de acei ani ai adolescenței, de zilele care păreau că nu se vor sfârși niciodată.

Privește o clipă către cer, apoi își ridică din nou privirea spre tine.

— Asta e frumusețea poveștii. Nu te învață prin suferință. Te învață prin nostalgie, prin simplitate, prin acea căldură care îți rămâne în suflet, chiar și după ce ai închis cartea.

Îți face semn să privești mai atent paginile care încă plutesc în aer.

— Și ai observat cât de ușor curge totul? Nu sunt descrieri greoaie, nu sunt pagini întregi care să te împovăreze. Este scrisă cu o lejeritate care te poartă prin poveste fără efort, fără să simți că trebuie să muncești ca să înțelegi.

Scenele din carte continuă să plutească în aer - râsete pe coridoare, profesori caricaturizați cu umor blând, întâmplări care, deși mărunte, rămân vii în mintea cititorului.

— Și mai e ceva. Ai simțit cum, deși umorul este prezent, el nu ironizează cu răutate? Totul este scris cu o nostalgie caldă, cu dragoste pentru acei ani.

Își trece mâna prin aer și literele se așază încet la loc în carte.

— Oamenii vor multe de la povești. Unii vor adevăr, alții vor complexitate, alții vor lecții dure. Dar unii… unii vor doar un loc unde să se întoarcă. Îți zâmbește, iar în ochii săi e ceva ce nu poate fi pus în cuvinte. Iar "Cișmigiu & Comp." este un astfel de loc.

Se ridică încet și își scutură mantia, privind peste umăr.

— Dar, desigur, nicio poveste nu este completă fără o perspectivă de ansamblu.

Îți face semn să îl urmezi, îndreptându-se spre capătul grădinii, unde un drum alb de marmură începe să urce ușor. Pietre albe, netede, par să fi fost așezate cu grijă, ghidând pașii celor care ajung aici.

În spatele tău, satul se întinde ca o poveste desfășurată pe pagini largi – grădina însorită a Optimistului, biblioteca liniștită a Povestitorului, lacul misterios al Psihologului, turnul sobru al Criticului, casa schimbătoare a Creatorului.

Acum le vezi pe toate. Le înțelegi pe toate.

Și, în fața ta, printre crengile bătrâne ale copacilor, apare micuța căsuță din stejar, aceeași în care ai pășit la început, locul unde ai întâlnit pentru prima dată Pălăria Albastră.

Lumina apusului se filtrează prin frunziș, acoperind acoperișul de lemn cu umbre aurii. Fereastra deschisă lasă vântul să treacă liber printre perdelele ușoare, de parcă locul acesta te-ar fi așteptat tot timpul.

În prag, aceeași figură familiară.

Pălăria Albastră îți întâlnește privirea cu același calm de la început. Dar acum, în ochii lui, este ceva diferit. O certitudine, o liniște care vine doar după ce ai înțeles cu adevărat o poveste.

— Așadar, ai cunoscut prietenii mei.

Glasul său nu e surprins. E doar… mulțumit.

— Acum știi. O poveste nu este niciodată doar un singur lucru. Nu este doar fapte, nu este doar emoții, nu este doar imperfecțiuni sau doar frumusețe. Este toate acestea la un loc.

Face un pas înapoi și îți face semn să intri.

Înăuntru, lumina este blândă. Nu sunt rafturi, nu sunt mese, doar ferestre largi, prin care poți vedea întregul sat.

În mijlocul camerei, pe o masă rotundă de lemn, stă o singură carte.

Cea pe care ai căutat-o tot timpul.

— "Cișmigiu & Comp."

Pălăria Albastră se apropie de ea și o deschide.

— Fiecare poveste este un puzzle. Fiecare cititor ia din ea ceva diferit. Unii văd faptele. Unii văd emoțiile. Unii îi găsesc defectele. Alții îi văd frumusețea.

Îți arată paginile, iar cuvintele încep să strălucească ușor, schimbându-și forma, așezându-se altfel.

— Dar povestea nu există doar în paginile ei. Există în noi, în modul în care o citim, în ce luăm cu noi după ce ultima filă s-a închis.

Lasă cartea să se închidă ușor și își ridică privirea spre tine.

— "Cișmigiu & Comp." este o carte a nostalgiei, a umorului blând, a tinereții care, într-un fel, nu dispare niciodată.

Se uită spre fereastră, unde satul pulsează încet în lumina apusului.

— Poate că nu este o carte perfectă. Poate că nu îți oferă un fir narativ clar, o transformare profundă a personajelor, un mesaj moralizator. Dar poate că nici nu are nevoie de asta.

Își pune mâinile la spate și zâmbește ușor.

— Poate că rostul ei nu este să te schimbe, ci să te facă să îți amintești.

Se așază pe marginea mesei, lăsând cartea să se odihnească acolo unde a fost pusă.

— Acum te întreb: tu cum ai văzut-o?

Și, pentru prima dată de când ai pornit în această călătorie, știi că ai propriul tău răspuns.

Înțeleptul rămâne în pragul casei din stejar, privindu-te în tăcere, cu un zâmbet blând. Nu îți oferă răspunsuri. Dar nici nu mai e nevoie.

Când pășești afară, simți că aerul s-a schimbat. Sau poate tu ești cel care s-a schimbat.

Pădurea nu mai pare la fel de misterioasă. Nu pentru că și-a pierdut magia, ci pentru că ai început să o înțelegi.

Fiecare frunză care foșnește în vânt îți amintește de paginile care s-au scris în fața ochilor tăi. Fiecare rază de soare care se strecoară printre ramuri îți amintește de poveștile pe care le-ai ascultat.

Te oprești o clipă și privești în jur.

Ce a fost această călătorie?

O plimbare printr-o pădure fermecată?

O incursiune într-o carte?

Sau o călătorie prin propriul tău mod de a înțelege poveștile?

Poate că o carte nu este doar ceea ce a scris autorul.

Poate că o carte este suma tuturor modurilor în care poate fi citită.

Și poate că, la fel ca această pădure, poveștile nu au un singur drum.

Unii le privesc cu mintea, alții cu sufletul. Unii caută frumusețea, alții defectele. Dar, în final, fiecare găsește în ele exact ceea ce trebuie să găsească.

În depărtare, lumina apusului îmbrățișează pădurea.

Te întorci pentru ultima oară spre căsuța din stejar.

Ușa este deschisă.

Dar acum știi – nu mai trebuie să intri. Răspunsurile pe care le căutai nu sunt acolo. Sunt deja cu tine.

Zâmbești.

Și, cu pas ușor, pornești mai departe.

Pentru că poveștile nu se termină niciodată...

*

De la pretext la text

Irina este o tânără deosebit de sensibilă, extrem de talentată, înzestrată cu o inteligență remarcabilă și, în ciuda tuturor acestor calități, modestă. Deși este elevă la profilul matematică-informatică, are abilități deosebite pentru înțelegerea și interpretarea textului literar, manifestă pasiune pentru studiul limbii latine (pe care o studiem împreună doar la Centrul de Excelență) și mai are un talent notabil. Este binecuvântată cu abilități scriitoricești indubitabile. Compoziția originală de mai jos este rodul imaginației ei, într-un context neobișnuit. Având de îndeplinit rolul pălăriei albastre în cadrul unei echipe de colegi care au prezentat romanul "Cișmigiu et comp." al lui Grigore Băjenaru, Irina și-a imaginat rolul fiecărei pălării (povestitorul, psihologul, criticul etc.) ca o călătorie în inima poveștii. Ceea ce a rezultat este ceea ce puteți citi în rândurile următoare.

Prof. Cristian Hoaghea,

Colegiul Național "Zinca Golescu"