Inginerul T. se trezi după o noapte agitată. Miji ochii și, printre genele stufoase, privi lent în jur. Totul părea la locul lui. Rămăsese doar cu mobila de bază. Rând pe rând, lucrurile dispăruseră, multe dintre ele fiind donate rudelor sau chiar aruncate la gunoi. Îi plăcea modelul suedez, minimalist, așa cum văzuse în reclamele de la Ikea. Fusese cândva la magazin, dar, deși era practic la o aruncătură de băț, nu mai revenise. Ieșea rar din orășelul lui de provincie. Donase mobila fiindcă erau acele zile în care își dorea să se împiedice de cât mai puține obstacole pe drumul dintre baie, bucătărie și dormitor. În sufragerie ajungea doar din întâmplare, nu prea avea timp.

În bucătăria mică de confort doi se găseau aragazul, bufetul, chiuveta și o masă cu două scaune. Cândva fuseseră trei, dar, într-o noapte de disperare și furie, făcuse praf unul dintre ele și-l aruncase pe geam. Era iarnă, iar scaunul dezmembrat ajunse repede în soba unei familii sărace. Așa rămase cu două, în speranța că îl va vizita cineva cu care să schimbe o vorbă în bucătărie. Dar, când începea să se gândească la o persoană anume, mai că-i venea să distrugă și al doilea scaun. Rămăsese în vizorul lui: "I watch you!", îi spunea, arătând cu degetul și imitând mimica unui actor de western.

Își puse un păhărel. Era în loc de "apă rece pe stomacul gol" și cafea, în același timp. Nu credea în prostiile astea holistice. Îi avea ca exemplu pe buneii de la țară, ce consumau exclusiv ciorbe de buruieni, mămăligă, brânză, slănină, vin și țuică, plus ceva fructe. Și se apropiau vertiginos de suta de ani. El mai restrânsese din listă, eliminând produsele care cereau timp și manoperă, adică ciorba și mămăliga, dar o îmbogățise adăugând pâinea. Cumpăra o pâine mare, neagră, cu semințe, care îi ajungea toată săptămâna. Oricum mânca foarte puțin, dimineața deloc și uneori nici seara. Depindea de starea lui emoțională.

Dădu paharul pe gât. Primul impact fu o ușoară usturime pe buze. "E originală", își spuse. Multele grade se strecuraseră prin micile crăpături ale buzelor și atinseseră carnea vie. În gură, prima oprire. Își trecu limba peste dinți, ca și cum încerca să-i dezinfecteze. Simțea cum microbii erau arși în spațiile interdentare și pe gingii. Își lipi limba de bolta palatină, astfel încât lichidul să cuprindă cu o peliculă fină toate papilele gustative. Era dulceag și mai era ceva, un gust nedefinit în manuale, ceva astringent și aspru. Doar țuica din satele de deal prahovene avea particularitatea asta, acel "terroir" de coline sterpe și sărate, pe care creșteau prunii contorsionați și vineți. Ajunsese la amigdale, unde zăbovi un pic, dându-le un boost de sănătate. "De asta nu răcesc niciodată", își spuse, "fiindcă le tratez zilnic." Lichidul avu un mic hop în dreptul mărului lui Adam. Era un orificiu care se îngusta, iar la ieșire îi accelera curgerea. Nici nu avu timp să-și dea seama când fluidul parcurse verticala esofagului, dar știu că fusese acolo, fiindcă o urmă fierbinte îi rămăsese în amintire, o lavă incandescentă ce măturase totul în fața ei. Acum se culcușise în stomacul lui și făcea un masaj cald celulelor peptice. "Asta da senzație!", și închise ochii extatic, ca nu cumva lumina sau vreun amănunt din jur să-i abată atenția.

Se spălă viguros pe dinți. Ținea la buna impresie a celor pe care i-ar fi întâlnit de dimineață. Își pregăti meticulos gustarea de prânz și uneori chiar de toată ziua. Conținea pâine, brânză, slănină, o roșie și un măr. Mărul era unul cât pumnul; îl tăie în jumătate. O jumătate o ambală separat. Se îmbrăcă simplu. Ținea la aparențe și, în ciuda viciului lui, era foarte curat. Nu se parfuma, dar îl însoțea un miros discret de săpun cu aromă de lavandă. Erau obiceiuri deprinse de pe vremea când era cu Ea. Cine, care "Ea"? Ea, adică soția inginerului T. Pe atunci era și el om. Sau, mai bine zis, un om respectabil. Trăiseră fericiți și tineri în apartamentul mic, înghesuit de mobilă și de un pătuț de copil. Da, avusese și un copil, o fată care își găsise fericirea printre străini, în Spania. Când apăruseră și nepoții, după multe discuții, Ea își făcuse val-vârtej bagajele, iar când s-a întors de la serviciu, găsise casa pustie. Fără niciun indiciu, niciun bilet, niciun regret. După multe apeluri pe care le-a respins, a aflat că era în Spania, avea grijă de nepoți, îi era dor de el și îl invita să i se alăture. Nu avusese curajul. Dar destul cu amintirile, altfel ar mai fi trebuit să bea un pahar, de data asta nu pentru trezire și avânt în viață, ci pentru a-și îneca amarul. Și toată acțiunea lui de spălare pe dinți ar fi fost inutilă. Nu mai avea timp să o ia de la capăt, deși ar fi vrut să o facă cu tot ce trăise el până astazi. Deschise ușa de la intrare. "O nouă scufundare în realitate", glumi în gând în timp ce păși sprinten pe scări.

Drumul spre serviciu îl făcea cu tramvaiul. Găsi un loc și se așeză fericit. Va putea fi mai concentrat la imaginile de pe traseu. El nu era din acest oraș și primul drum pe aproximativ același traseu l-a făcut când era student. În esență nu era nimic schimbat, magazinele mari și goale fuseseră înlocuite de niște "cotețe", care se închideau și se deschideau fără o logică internă. Vopseaua roz a florăriei era înlocuită de vopseaua albă a farmaciei sau de galbenul strident al sălii cu pariuri. Lui i-ar fi plăcut să apară mai multe cafenele, dar care să servească și băuturi fine și tari, locuri de popas pentru cei ca el, exploratori de oraș și de sine.

Ajuns la jumătatea drumului desfăcu jumătatea de măr ambalată separat și mușcă pofticios. Urmează partea cea mai interesantă a traseului. A ajuns în dreptul pieței și văzu câțiva dintre prietenii lui la mese. Ceilalți îi denumeau "drojdieri". Dar nu era adevărat. Începeau dimineața cu o cafea și o băutură aromatizată gen fernet sau vermut. Abia spre prânz ajungeau la acel amestec infernal de rachiu, vin și bere și începeau să își merite numele. Aștepta să îi reîntâlnească, dar când ajungea el peste vreo nouă ore îi găsea doar pe cei mai rezistenți sau pe cei care fuseseră mai cumpătați. Însă tot era loc de povești și veselie. Lumea aceea nu avea nimic din modernitatea stupidă de acum, chiar dacă le lipseau dinții, chiar dacă se mișcau greu și miroseau urât, aveau fața năstrușnică și plină de bonomie a chefliului de altădată, cel de care amintea Caragiale. Astea erau Halele și piața, o fereastră spre un timp în care lucrurile păreau mai așezate și fără surprize nefaste.

Își adună gândurile. Se apropia de capăt și va parcurge ultima parte pe jos peste linii. O luă pe sub podul rutier. Acolo erau colegii de la schimbul trei sau alții ca el, care tocmai începeau munca. Poșteau o sticlă de vodcă pe care o treceau din mână în mână și ridicau în slăvi pe Petrolul, “iubirea galben-albastră". Văzuse genul acesta de oameni încă de pe când era student, dar atunci nu înțelegea motivele pentru care beau vodcă înainte de ora opt sau chiar mai devreme. Acum știa, era doar fuga de realitate sau măcar amânarea ei. Îi salută din mers și după câțiva pași intră pe poarta fabricii.

Timpul până la pauză a trecut repede. Proiectanții și tehnologii descoperiseră că era mai simplu și economic dacă începeai cu o schiță a prototipului pe hârtie și ulterior o translatai în Autocad și generai procesul de fabricație. În asta consta talentul lui, desena tehnic roți dințate, coliere și bile de rulmenți cu o fervoare a la Picasso. Chiar punea și o mică umbră, un foarte subtil gri, care exterioriza vaselina sau uleiul de fricțiune. Dădu planșele la o parte. Nu mânca în sala de mese. Încerca să limiteze contactul cu masele. Privea la parcarea goală ce se întindea în fața lui și la clădirile anoste din jur. Nu aveau nimic din frumusețea și măreția uzinei vecine de altădată. Era încă acolo, când a fost în vizită tovarășul Xi. 2009, ce onoare! Îi părea rău că i-am dat voie să plece. Îl păstram și îl puteam vinde peste ani americanilor sau mai bine îl puneam la treabă și făceam din România ,,China Europei", ,,Tigrul economic din Carpați". ,,Ce glumă proastă!" își șopti îngândurat. Tăie slănina în felii mici și subțiri, brânza în bucăți mai groase, la fel și roșia zemoasă. Începu să mestece agale, așa cum recomandă doctorii. Dar nu se putea concentra la mâncare, cum suna tot sfatul lor. Se gândea ,,ferice că totuși au venit americanii!". Au cumpărat uzina asta mare, au dezvoltat-o și l-au salvat și pe el. Altfel ar fi stat tâmp în parcarea aceea mare și pustie așteptând un ajutor de nicăieri. Acolo deprinsese meșteșugul desenului tehnic, care era atuul lui de acum. Tinerii ingineri făceau minuni în Autocad, dar dacă îi puneai să scrie ceva cu creionul pe hârtie, se vedea că fac un efort vizibil. Sperase că măcar așa să ajungă și fiică-sa, proiectant la computer, dar ea a dus totul mai departe. A ajuns un programator excepțional și a plecat și mai departe. A venit timpul și pentru a doua jumătate de măr, pe care trebuia să îl mănânce rapid. Pauza se termina și lui îi era frică de camera din colțul biroului. Poate în spatele ei era un american, care tocmai îl evalua sau poate mai rău un trepăduș de al locului, care încerca să se facă util.

Ora 16:30 a venit. Mulțimi de oameni se vânturau în mașini și tramvaie în drumul spre casă. El schimbă traseul și o luă pe jos. De aici începea aventura lui de la apus. Lumina blândă răzbătea printre copacii de pe bulevard, ciorile nu erau încă cuibărite și nu dominau peisajul sonor. Pe băncile curățate de găinaț zăboveau pensionare și îndrăgostiți. Prima oprire va fi la Terasa Bulevard. În poartă zăbovea Nea Fane, bețivul locului, care cerșea un păhărel și un pic de atenție. L-a descoperit mai demult, când a intrat într-un magazin local să își cumpere o sticlă de tărie. Stătea lângă casa de marcat și plângea de mama focului. Când a privit-o întrebător pe vânzătoare, ea i-a spus că e depresiv, trecuse o lună de la moartea soției. L-a luat atunci cu el și au băut toată sticla. Vedea cum i se schimba expresia feței, cum s-a descleștat limba și începea să spună bancuri cu Ceaușescu și cu cei de astăzi. De atunci au rămas prieteni și tot de atunci Nea Fane a descoperit restaurantul. Îl luă de mână și se așezară la masă. Au băut repede câte un pahar mare de Fetească Neagră cu gheață. Știa că somelierii recomandă servirea la temperatura camerei și cu carne roșie. Cum nu mânca, nu avea de gând să facă așa. El avea tradiția meselor din familie de altădată când bea câte un păhărel cu Ea. Când s-a făcut mai mare i-a dat și fiică-sii în ideea să nu o bage băieții sub masă la băutură și să profite de ea. Nu a fost cazul, nu a cunoscut genul acela de băieți, ci unii mult mai cuminți și sfioși, programatori ca și ea. Dintre ei și-a ales și soțul. Deja se ridicase de la masă și reluase aventura de la amurg.

A ajuns la Hale. Aici erau crâșme adevărate, așa cum îi plăceau lui. Deși la prânz se transformau în cantine, dimineața și seara redeveneau crâșme. Iar fauna care mișuna pe aici merita tot efortul și înțelegerea. Erau mulți care deja zăceau cu capul pe masă, iar alții se deplasau cu greutate pe trei cărări. Chelnerițele interveneau doar la tipii cărora li se făcuse rău, îi evacuau cu grijă, ca să nu fie nevoite să curețe în urma lor. La Hale îl găsi pe nea Costică. Era din sat cu taică-su. Băuseră aceeași țuică în tinerețe, până când vremurile i-au despărțit. Tata s-a rătăcit prin Ardeal și nu a mai revenit niciodată acasă. Nea Costică și-a găsit de lucru la oraș, dar în fiecare toamnă culegea cu religiozitate prunele, făcea borhotul și apoi păzea cazanul. De la nea Costică se aproviziona și el cu țuica aceea care îi dădea usturimi de buze, un lichid gălbui spre portocaliu și un pic uleios. Nea Costică avea un secret. Boteza țuica de prune cu un pic de pere și asta făcea ca lichidul să capete și aromă, să nu îți dea senzația că dai pe gât doar alcool pur. Îl plăti pentru sticla pe care i-a dat-o și apoi îl omeni cu o halbă mare de bere. Evident bău și el. Îi plăcuse interacțiunea cu nea Costică, era jovial și povestea cu accentul acela specific muntenilor prahoveni. Se ducea cu tata la Mizil la târg, vindeau țuica îndoită dar cu măsură, oamenii locului deși mari băutori de vin cunoșteau suficient și țuica și gradele din ea. Dar când coborau în Bărăgan, acolo își făceau de cap, dublau întreaga cantitate cu apă și câștigau foarte bine. Ăsta era nea Costică cu poveștile lui. Era un băutor cu experiență, de mic chiar și care la ora asta destul de târzie era perfect treaz și foarte volubil. Oftă și se ridică de la masă. Își șterse mustățile de la bere și era pregătit să meargă mai departe. I-a plăcut cu nea Costică, îi amintea de tatăl lui.

Acum urma partea cea mai anostă a traseului. Numai "cotețe" cu haine second, farmacii, chinezi, chiar și ruși, case de pariuri. "Oare în blocurile astea nu stau și bețivi?" se gândi, "nu au ajuns la masa critică pentru ca cineva să facă o crâșmă la parter de bloc?". Îi vedea în grupuri de câte trei cum stăteau în fața alimentarei de cartier și complotau la o bere. "Să pice guvernul, să vină alții mai buni, să schimbe antrenorul la Petrolul" asta auzea. Erau niște amatori care își dregeau vocile sau își potoleau setea. Nu erau ca cei pe care îi întâlnea în piețe și în crâșmele lăturalnice din cartiere. Pe acestea din urmă le vizita cu precădere în zilele libere de la sfârșit de săptămână, evita să stea complet treaz și singur în astfel de zile. Acolo se consuma sistematic și cu un scop nu prea definit, dar totuși parcă toți doreau să uite ceva, să ajungă la starea aceea amorfă de ne-simțire.

Aproape se lăsa seara. Gălbuiul apusului vira acum în albăstriul lunii. Dar în chioșcul de la Piața Nord licărea o lumină. Se duse plin de speranță acolo. L-a întâlnit pe nea Fricosu’. Rânjea dezvelindu-și dinții de iepure, pentru care avea și acest renume. Se povestește că pe el l-a dereglat Securitatea, comenta emisiunile de la Europa Liberă. După ce l-au interogat la lumina lămpii o noapte întreagă, i-au tras o bătaie soră cu moartea și i-au dat drumul. De atunci vorbea numai în șoaptă și își ducea periodic degetul la buze în semn de tăcere. Nu se dezbărase de prostul obicei de a vorbi despre politică. Îi șopti la ureche "ai auzit că s-au anulat alegerile?". Trecurseră deja două luni de la eveniment, alte întâmplări din lume erau mai tulburătoare. "Lasă tataie, că se descurcă ei. Haide bea un rachiu cu mine!" Au dat peste gât concomitent conținutul și a pornit spre casă.

Nu mai avea ce popas să facă. Era doar o zonă de blocuri și câteva magazine de cartier. Nu avea tovarăși pe aici. Pașii coborau greoi spre asfalt. "Oare mai e asfalt?" când simți cum pantofii s-au afundat în ceva până la glezne. Părea un mâl așa cum găsești în canalizări, negru și urât mirositor. Avea de făcut circa un kilometru. Mai făcu câțiva pași și părea că îl strângea ceva de gambe. Ridică curios cracul drept al pantalonului. Venele pompau înnebunite și parcă respirau în tandem cu vasele periferice. Când se umfla vena safenă mare, când apărea o rețea de firicele albastrui imediat sub piele. Trebuie să se grăbească, altfel îl înghite de tot realitatea, făcând o trimitere la ce gândise dimineata. "Realitatea este un animal care chiar există", reflectă pe ultima sută de metri. Acum ceva-ul în care se scufunda trecea de șold. Începu să dea din mâini ca la înot, se gândi să ceară ajutor, dar strigătul i se opri în gât. "Să nu se facă de rușine! Dacă băuse prea mult, dacă i-a pus cineva o otravă dulce în băutură?" Nu era prima oară când făcea așa ceva și nu credea că ar putea fi vreun om, care să îl acuze că nu gândește limpede în aceste momente. Pe casa scării făcu un efort și se agăță disperat de balustradă. Un adevărat torent îl trăgea în jos, gata să-l prăvale în hău. Deși avea mâinile slabe și betege, le încolăci în jurul barelor de oțel și se trezi în fața ușii. Cineva l-a tras hotărât de gulerul hainei și îl băgă în casă. Brusc senzația aceea a dispărut, dar se moleșise de la atâta zbatere.

În fața lui stătea Ea cu un zâmbet binevoitor, care nu i-a mai dispărut de pe chip. L-a întrebat dacă vrea să mănânce ceva, a dat din cap că nu. I-a făcut duș și l-a îmbrăcat într-o pijama nouă. L-a băgat în pat și s-au îmbrățișat. Era prea pleoștit de la băutură ca să mai încerce ceva, oricum amețise și de la prezența ei. S-au privit aproape toată noaptea în ochi, nedezlipiți. El o strângea tare în brațe, așa cum cuprinzi copacul, care te salvează de jivinele însetate de sânge ce mișună la poalele lui.

Dimineața s-a trezit singur. La bucătărie îl aștepta la masă. Îi părea bine că nu aruncase și al doilea scaun. Cu același zâmbet binevoitor îl pofti să servească. Era o omletă cu brânză aburindă, o cafea și păhărelul plin ochi. Nu își dezlipi privirea de la ochii ei. Întinse mâna spre păhărel și observă cum aproape imperceptibil colțurile gurii se arcuiau în jos. Doar a împins păhărelul mai departe și a apropiat farfuria.

— Ți-am luat bilet de Spania. Și ochii ei râdeau, obrajii ei râdeau, tot chipul, umerii și sânii râdeau.

— Vin, i-a răspuns. Vin cu tine, a repetat inginerul T.