Luna aprilie este a eroilor aflați la final de război, iar efigia ei este calul, însoțitorul și sfătuitorul eroului, animal dual, benefic și nefast, în aceeași măsură. Învins și îmblânzit, poate fi considerat un simbol al triumfului.

În mitologia românească există cai înaripați, strălucitori și benefici, adeseori mesageri divini și protectori ai luptătorilor, însă există și caii răzbunători, ai Sântoaderului. Arhetipuri ale unui cult străvechi, au fost asociați în creștinism cu figura Sfântului Toader (Sântoader), a cărui sărbătoare este fixată în prima sâmbătă din Postul Mare. Numiți sântoaderi, caii aceștia umblă noaptea, amăgesc fetele și le ucid. De aceea i-aș pune în legătură și dansul călușarilor - cai mascați, întrupări ale spiritul nemblânzit, ascuns în miezul lumii.

Ca și în cultul zeiței Demeter, calul e aici un totem ambivalent: dansatorii poartă însemne cabaline (cozi și copitele de cal, plus un craniu de cal, albit și transformat în obiect apotropaic), amintind de satirii dionisiaci, adeseori reprezentați, în special pe vase, cu lungi cozi de cal. Zoomorfismele de acest fel au dispărut cu timpul, însă esența lor s-a păstrat în numele dansatorilor. Ei sunt călușari, ființe hibride, un fel de centauri sau, ca în numeroase legende românești, cai metamorfozați în oameni pe o perioadă determinată, de la Sântoader până la Rusalii. De Sântoader există tradiția de a fi lăsați liberi caii, să alerge și să simtă din nou sensul libertății, de dinainte de domesticire. Se poate spune că Postul Paștelui, respectiv primăvara, debutează cu neîmblânziții cai al Sântoaderului și sfârșește cu îmblânzirea lor, la Rusalii. Justițiari, teribili și adăpostiți în tenebrele iadului, caii aceștia sunt embleme ale trezirii la viață și reminiscențe ale unui vast carnaval de primăvară.

Orice totem se întemeiază pe o legătură afectivă și morală cu imaginea totemizată, iar cel cabalin implică sensuri legate de forța vieții și a morții. Caii dansatori, hibrizi și magicieni, din căluș, îl ucid pe Mut, îl jupoaie, îi înlătură învelișul pieritor și apoi îl aduc la viață într-o formă îmbunătățită.

Freud a analizat diverse tipuri totemice din *Creanga de aur *a lui Frazer, ajungând la ideea că relația bolnavului cu un totem produce de-a lungul timpului contextul superstițios al simptomului. Diversele dereglări locomotorii, cum ar fi afazia sau agorafobia se pot "substitui unei dorințe inconștiente sau mecanismului de apărare împotriva acesteia“.

Multe dintre însușirile unui totem sunt rodul unei tradiții create între dansatorul totemic și pacient. În preajma Rusaliilor, numeroși oameni se îmbolnăvesc. Unii sunt atacați de boli misterioase, alții fac boli cunoscute, dar netratabile, însă cei mai mulți sunt luați din căluș. Această din urmă categorie îi cuprinde pe cei care cred în mod superstițios că vitalitatea lor a fost răpită de caii dansatori.

Explicația psihologică a îmbolnăvirii, exact de sărbătoarea Rusaliilor, se leagă de istoricul legăturii totemice.

Călușarii vindecători sunt așteptați, iar venirea momentului declanșează automat simptomele. Este vorba despre o întâlnire periodică și despre o purificare anuală. Uciderea Mutului prin jupuire, adică înlăturarea unei stări perimate, cu scopul de a primi o stare pură, devine în acest caz un model. Pacientul preia instinctiv rolul Mutului pentru că își dorește să fie în locul lui și mai presus de toate își dorește atenția animalului totemic, așa după cum copiii lipsiți de afectivitate își doresc să se îmbolnăvească pentru a se afla în centrul atenției materne.