Am fost un copil mai puțin răsfățat decât alții, fiindcă am prins-o în viață doar pe bunica din partea mamei. De-asta o și iubeam cât pentru patru. Când venea la Brașov și stătea la noi câteva zile, deveneam cel mai cuminte copil de pe strada Lungă. Îi aduceam ceaiul la pat, o ajutam să vâre ața în urechile acului dacă avea ceva de cusut sau îi găseam ochelarii de câte ori îi rătăcea.

Apoi a venit vara lui 1964, cea în care n-am văzut-o deloc pe bunica. Mi se făcuse așa de dor, încât aș fi fost în stare să merg după ea până la capătul lumii, ori până la Vlădeni... Satul e la doar treizeci de kilometri de Brașov, dar ar fi fost totuna dacă erau trei sute. N-aveam să ne ducem acolo decât în octombrie, cu trenul, când tata își lua concediu. Mai erau vreo optzeci de zile până atunci, cifră până la care nu știam încă să număr – iar să aștept, nici atât!

Copiilor ascultători li se pun cadouri sub crengile bradului. Nu eram nici prea cuminte, nici nu venise vremea lui Moș Crăciun, când soarta mi-a așezat în brațe un dar neașteptat... Ai mei strânseseră bani ca să cumpere un șifonier din lemn de nuc, cu furnirul negru ca benzina ce curgea câteodată din motocicleta tatei și lucios, parcă dat cu lac. Era o frumusețe de dulap, dar ca întotdeauna după momentul de euforie al cumpărăturilor, urma întrebarea care pe mama o aducea înapoi pe pământ. Ce să-i facă celui vechi?

În magazie n-aveai unde să arunci un ac, erau destule acolo, puse claie peste grămadă, puteam deschide o Consignație cu ce se adunase de-a lungul anilor. Sau, dacă am fi fost în America, unde "gunoiul unora devine averea altora", am fi ținut o licitație de garaj. Dar în România acelor ani, antichitățile nu erau la mare preț. Devenise o modă să se înlocuiască vechiul cu noul, chiar dacă schimbul nu merita făcut. Nylon și plastic în loc de lână și bumbac, Tricodava în locul războiul de țesut al bunicii, haine și pantofi de fabrică, toate ieftine, toate la fel. Iar orice aparținuse trecutului, idei, oameni sau mobilier, trebuia aruncat de-a valma în lada de gunoi a istoriei, apoi trântit capacul.

Dulapul nostru nu era o antichitate, Ludovic al XIV-lea sau vreun alt stil, doar încăpător și masiv, făcut să dureze. Mama îl golise de haine și acum stătea în mijlocul camerei, sprijinindu-se pe picioarele sculptate ca niște gheare de leu. Înăuntru avea două despărțituri laterale cu câte o bară de lemn pentru umerașe, iar partea din mijloc era împărțită de rafturi. În compartimentul de jos unde încăpuseră, apretate și călcate, toate cămășile tatei, avea loc și un copil de cinci ani.

M-am vârât repede în grota de lemn, am tras ușa după mine, apoi am încuiat-o cu cheia pe dinăuntru. La timp, fiindcă mama se întorsese în sufragerie, dar nu singură. Pe trei dintre bărbații cărora le auzeam glasurile îi văzusem înainte în curte, când se dăduseră jos din camion, iar al patrulea trebuia să fie șoferul, venit și el să ajute.

Dulapul era greu, ca orice mobilă din lemn de stejar. Îi auzeam cum se sfătuiesc de unde să-l apuce fiecare, iar când l-au săltat, unul dintre bărbați a icnit, altul a mormăit ceva de neînțeles. Înainte să mă întreb cât de mult adăugase greutatea mea la povară, m-am pomenit în văzduh, apoi lunecând într-o parte, de parcă eram într-un butoi ce pornise la vale. M-am proptit cu tălpile în tăblia ușii, felicitându-mă fiindcă o încuiasem și, când tangajul m-a împins în peretele dulapului, am întins amândouă mâinile să mă sprijin.

Balconul era lung și îngust, dulapul de două ori mai lat, iar cei care îl duceau l-au trecut peste balustradă și au mers cu el pe jumătate atârnat în gol. Cum dinăuntru nu vedeam asta, nu am amețit, nici nu mi-a fost frică. Am simțit doar un gol în stomac când dulapul a fost pus din nou în picioare, apoi iarăși ridicat și răsucit, reîncepându-și călătoria. La jumătatea scării a fost lăsat jos, mai bine zis aproape l-au scăpat din mâini. Mobila străveche a gemut din rărunchi, însă a rămas întreagă, gata pentru coborârea trudnică pe ultimul palier.

În sfârșit, am ajuns în curte. Eu, în dulap, aveam inima cât puricele, exact ca Edmond Dantès când scăpase din închisoarea Monte Cristo, luând locul abatelui Faria. Celor care veniseră să ridice leșul bătrânului li s-a părut ciudat − un trup împuținat de anii de temniță să fie atât de greu? − dar atât. N-au dus curiozitatea mai departe, zădărnicind o evadare fără de care romanul lui Alexandre Dumas s-ar fi terminat după primele pagini. Nici cei angajați de mama n-aveau habar ce se întâmplă, însă erau părtași la o altă cascadorie spectaculoasă și aveau să mă poarte cu ei tot drumul spre Vlădeni.

Mă și închipuiam apărând din dulap spre uluirea tuturor, vedeam fețele nedumerite ale complicilor mei fără voie, mirarea de pe chipul bunicii prefăcută într-o mare bucurie. Parcă o zăream ștergându-și ochii de lacrimi cu un colț al șorțului, plângând și râzând în același timp, nevenindu-i a crede că nepoata ei venise să o vadă, făcând atâta cale.

"Vlădeni, am plecat spre tine!" îmi venea să strig, dar am tăcut mâlc fiindcă eram un pasager clandestin de care nu știa nimeni. Până atunci stătusem cu stomacul strâns într-un nod, ca eroul lui Dumas, temându-mă că voi fi descoperită în orice clipă. Nu îndrăzneam să cred că reușisem!

Doi dintre bărbații care căraseră dulapul s-au urcat pe platforma camionului, al treilea și șoferul în cabină, am auzit portierele trântindu-se, apoi motorul s-a trezit la viață și a început să duduie; îi simțeam vibrațiile prin scândurile groase ale dulapului. Semăna cu torsul unei pisici, un uriaș motan mecanic ce mă ținea în brațe cu mobilă cu tot. Porneam spre bunica! Un gând care mă încălzea pe dinăuntru, ca un soare ce s-ar fi aprins deodată în pieptul meu.

Pe drum n-aveam să zăresc nimic – din păcate, dulapul n-avea fereastră! Cât eram în tren, stăteam lipită de geam tot timpul; iar munții din jur se vedeau chiar mai bine de pe șosea, știam asta de la tata, care mergea câteodată la Vlădeni cu motocicleta. N-am lăsat micul neajuns să îmi strice bucuria. Puteam să-mi închipui priveliștea ca și cum mi-ar fi trecut prin față de-adevăratelea; nici măcar nu trebuia să închid ochii − în ascunzișul meu era întuneric-beznă.

Când pleca din gara Bartolomeu, trenul se zguduia puțin, de parcă sălta peste un obstacol ori rupea o barieră nevăzută. Mașinile însă porneau mai lin, lunecând pe asfalt ca pe gheață. Așa a luat-o din loc și camionul în care era dulapul în care stăteam eu, cuibărită în vizuina de lemn.

Abia ne urnisem, când motorul s-a înecat, a tușit de câteva ori, apoi a amuțit. Dacă se întâmpla asta cu motocicleta Awo Simson, tata răsucea de câteva ori accelerația de pe unul din ghidoane. Șoferul camionului făcea și el probabil ce putea, fiindcă motorul a reînceput să pârâie, apoi să gâfâie și iarăși s-a oprit, de data asta definitiv.

Când suflam într-o păpădie, fulgii se urcau în văzduh, iar dacă nu era vânt, se opreau o clipă, încremenind între cer și pământ − nu le venea să cadă înapoi în iarbă și tot sperau ca o adiere să-i salte, să îi ducă mai departe, peste copaci, peste case. Așa mă simțeam în clipa aceea: un fulg de păpădie așteptând vântul să mă ridice, să mă poarte spre Vlădeni, spre bunica. În loc de asta, cheia cu care mă încuiasem a căzut lângă mine, împinsă din afară, apoi a urmat un declic. Cineva găsise cheia de rezervă și descuia ușa – cum, cine?

Încă mă întrebam, când m-am trezit scăldată în lumina amiezii; am mijit ochii, orbită, lăsând soarele să-mi sărute pleoapele – ori erau buzele mamei, uscate și fierbinți de cât mă strigase? Parcă auzisem ceva, ori parcă nu, oricum nu m-aș fi dat de gol, fiindcă aveam un țel, un plan, iar cei mari spuneau să te ții de planuri... Mama era atât de fericită că mă găsise, încât nici măcar nu m-a certat. M-a strâns doar în brațe de parcă nu voia să-mi mai dea drumul vreodată. Am făcut drumul de întoarcere, prin curte, pe scări, apoi pe balcon, tot pe sus – și, de data asta, în siguranță.

Putea să se deschidă ușa dulapului în timp ce îl purtau peste balustradă, deasupra curții, ori oamenii să-l scape pe trepte sau la urcarea în camion. Puteau să plece cu mine, iar ai mei să se dea de ceasul morții întrebându-se unde dispărusem, noroc că se înecase motorul, altfel aș fi fost acum departe. Noroc mai ales cu gândul cel bun al mamei, care o făcuse să se uite și-n dulap după ce răscolise casa, curtea, coborâse până și-n pivniță, în vreme ce tata mă căuta în pod, în magazie. Mama era pregătită pentru orice trăsnaie din partea mea, ori așa spunea mereu – dar câteodată izbuteam să îi depășesc așteptările...

Camionul a plecat cinci minute mai târziu, după ce șoferul a dat de câteva ori la manivelă, un fel de a doua cheie de contact la camioanele vechi care trebuiau adesea resuscitate. Dulapul a pornit fără mine, într-o călătorie mai scurtă decât a Titanicului și terminată tot în dezastru.

Pe atunci, în locul Drumului European 68, la Vlădeni ducea o șosea îngustă, cu asfaltul plin de gropi și câteva curbe destul de periculoase. Ultima era chiar la intrarea în sat, între cuptoarele cu var și trecerea peste calea ferată, unde se întâmpla măcar un accident pe săptămână, iar unele se lăsau cu răniți sau chiar cu morți.

Șoferul camionului s-a pomenit cu un car încărcat cu fân ieșindu-i pe neașteptate în față, a tras de volan spre dreapta și a intrat cu viteză în șanț, răsturnându-se. El și ceilalți trei au scăpat cu vânătăi și julituri, dar dulapul, pe care nu-l ancoraseră destul de zdravăn cu frânghii, a fost aruncat de pe platformă drept în mijlocul șoselei și praf s-a făcut – dovadă că stejarul, spre deosebire de vin, nu capătă tărie atunci când se învechește.

Bunica a rămas fără mobila promisă, dar și cu inima ușoară, fiindcă ai mei nu i-au povestit vreodată ce era cât pe ce să se întâmple. Nici eu nu i-am spus ce avusesem de gând și cum soarta, mai înțeleaptă decât mine, îmi dejucase planurile...