O întrebare, mai multe răspunsuri. Rubrică de Ciprian Handru

Critica de întâmpinare, încotro se îndreaptă?

Criticul de întâmpinare este un produs al unei epoci, o instituție culturală. El nu poate funcționa decât în mijlocul evenimentelor, coborât în arenă. În perioadele totalitare, criticii de întâmpinare au fost vârfuri de lance care au susținut regimurile ori din contră, s-au opus lor. La noi, după 1944, criticii arondați ziarelor și revistelor Partidului au susținut o anume literatură, subordonată politic, pe când criticii grupați, spre exemplu, la România literară, au întâmpinat și apărat apariția unei noi literaturi, la începutul anilor ’60. Sprijinul criticilor a însemnat promovarea de facto a unor poeți și prozatori, dar și o pledoarie teoretică în favoarea unor formule noi, care străpungeau chingile ideologiei. Sprijinul pe care critici de întâmpinare importanți în acel moment, precum Matei Călinescu, l-au acordat primelor cărți ale unor Nichita Stănescu sau Mircea Ivănescu a însemnat foarte mult în anii ‘60-’70. Chiar dacă azi îi vedem pe acești scriitori ca pe niște voci reprezentative ale unei generații sau epoci, la începuturile lor, dacă te cufunzi în presa acelor ani, vezi că ei au fost voci contestate ori neluate în seamă, persoane atacate de alte persoane care își vedeau interesele amenințate. Șansa ridicării dintr-un cvasi-anonimat, șansa neîngenunchierii de către sistemul epocii a depins și depinde în general, și azi, dincolo de valoarea intrinsecă a creației scriitorilor, și de șansa de a fi descoperiți și sprijiniți de critici de întâmpinare dedicați literaturii, care simt valoarea și o afirmă. Uneori acești scriitori și criticii lor sunt legați și prin legături de prietenie (cazul lui Matei Călinescu și Mircea Ivănescu), iar solidaritatea literară e dublată de o solidaritate umană.

Împreună, scriitorii și criticii de întâmpinare au schimbat fața literaturii române, în anii ’60, apoi, din nou, în anii ’80, când o nouă generație, a apărut, propulsată și validată de criticii ei de întâmpinare, erijați mai ales în poziția de mentori. La începutul anilor 2000, când altă generație de poeți și prozatori s-a configurat, o generație de tineri critici a apărut – ei au întâmpinat debuturile noii generații, alături de câțiva critici maturi (Marin Mincu, Octavian Soviany, Al. Cistelecan). Treptat însă, o parte din critica de întâmpinare, mai tânără sau mai bătrână, s-a plasat într-o poziție de putere până la urmă autodistructivă: ea nu a mai sprijinit și apărat literatura, ci doar s-a folosit de ea, pentru a se promova pe sine. Treptat, după 2010, critica de întâmpinare a devenit tot mai irelevantă, mai legată de persoana criticului și a grupului pe care îl reprezintă. Competiția din jurul valorii literare pare că se transformă într-o luptă mai degrabă economică și socială, în marketing editorial sau personal pe rețele de socializare.

Efectul criticii de întâmpinare se simte cel mai exact în cazul debuturilor. Și aici constatăm că debutanții sunt de multe ori departajați în mod misterios, cărți mai puțin bune iau fața, premiile, cronicile etc. altor cărți de fapt mai bune. Subiectele politice ori politizate, scandalurile impun atenția, determină ierarhiile, mai ales în mediul online. Criticul de azi nu mai întâmpină cărți, ci posibile reacții, așteptări preformate. El însuși judecă prin prisma unor așteptări – ale publicului, ale celorlalți critici. S-a vorbit mereu de adevăr, în critica de întâmpinare: criticul să spună adevărul! dar adevărul e mereu subiectiv și e nevoie mai ales de o deschidere către multiplele posibilități ale acestuia. Să deschizi drumuri, să ai curajul să mergi pe poteci (nemarcate!) ar fi sarcina criticii de întâmpinare. Sunt semne că mai există reviste, critici, bloggări care o înțeleg astfel.

Polemicile recente din jurul criticii de întâmpinare ne arată că există încă oameni care au curajul să practice critica de întâmpinare onest, deschis, nearondat vreunei grupări ori ideologii, cu decență și echilibru, asumând poziția unui partener de dialog, nu a unui legiuitor ori procuror. Atacurile la persoană, anonime ori nu, de pe diverse platforme ori din cărți-manifest de azi amintesc de tehnici mai vechi... extrema stângă și extrema dreaptă se ating, ca toate extremele. Literatura e, în istorie, un teritoriu disputat de grupări și de ideologii care doresc să o anexeze, dar pentru cei care o iubesc și o susțin e în primul rând o lume a pluralității, a dialogului politicos cu ceilalți: un dialog între cetățeni, amici ori inamici, dar care se respectă și se ascultă reciproc. Etica acestei cetăți a culturii ar trebui să rămână distinctă de etica și de stilistica politicii de azi sau de ieri.