Bombardamentul încetase. Făcuseră cu nemții un armistițiu tacit: nimeni să nu atace de Paști. Ei își cântaseră cântecele lor de papistași peste munte și aprinseseră lumânări. Probabil că primiseră, la fel ca românii, un supliment la rație. Vor fi avut poate chiar și vin! Și ei, românii, făcuseră slujbă cum se putuse, în hăul munților și al nopții, luminați doar de lumânări. Ciocniseră ouă roșii și căpătaseră, de la popota regimentului, covrigi dulci, cu ou și zahăr, ca acasă. Covrigii înghețaseră și se învechiseră, erau tari. Să fi fost de anul trecut? N-avea a face, erau mai buni ca mâncarea nemților. Mizdreau din ei cum puteau, cu dinții lor stricați și negri, dumicând îndelung între gingiile lor, sfârâmându-i, după ce se înmuiau destul cu salivă, ca niște cai hrăniți din traistă. Vechi și buni, tot ca ei. Anul trecut pe vremea asta s-ar fi îngrijit să aibă o haină nouă de sfintele Paști, cuptorul ar fi dogorit vesel, ei ar fi fost bucuroși și senini. Vremurile acelea, însă, erau departe. Din toamnă începuseră să putrezească și să se facă pământ. Întâi plezniseră încălțările: ghetele puținilor norocoși care le aveau, opincile celor mai mulți, mai pe urmă moletierele și obielele tuturor. Picioarele cufundate în noroi de la spartul zorilor până în noaptea neagră uitaseră că sunt făcute din carne și începuseră să se facă lemn și să prindă rădăcini. Se topeau în glod și se confundau cu zloata, trunchiuri firave de copaci roși de mană. De multe ori, prinse în clisă ca în burta mamei, refuzau să mai iasă și trăgeau omul spre odihnă, spre moarte. Mulți adormiseră așa, ca să nu se mai scoale până la învierea sufletelor. În cei rămași, viața pâlpâia slab, abia agățată de firul sorții. Pe jos trecuseră munții în Ardeal, pe jos bătuseră tranșeele colțuroase de pe Mateiaș, tot pe jos se retrăseseră cu jalea lumii ce se sfârșește până în Moldova. Moartea, de bună seamă, dorea să îi întâlnească aici, în munții Vrancei. Ar fi putut să moară mai repede și mai bine acasă, în pasul Giuvala, pe Argeș, pe Buzău. Locul și timpul nașterii și al morții nu sunt după bunul plac al omului. Câtă vreme ești viu, înseamnă că mai ai ceva de împlinit pe lumea asta...

De la o vreme, însă, picioarele lor simțeau că iarna e pe sfârșite, primăvara aproape. Printre ei, viața nouă plesnea în muguri și iarbă. Muntele, cu toate cele de pe dânsul: copaci, pietre, jivine, ostași, dârdâia de nerăbdare. Războiul, ca un urs flămând ieșit din bârlog, avea să vină iară să-și ceară tainul de vieți. Al cui va fi rândul?

Picioarele lui Lăzărete, la fel ca ale colegilor de regiment, intraseră în pământ din toamnă, ca grâul, fuseseră udate din belșug, stătuseră în strat, sub zăpadă, și acum încolțiseră. Încolțiseră sau putreziseră? Ce va să crească din ele? Putregai, boală și mucegai sau atâta viață cât să-l ducă din nou la atac și la retragere, la plug și coasă, la purtat prunci și cârpit case și acareturi stricate de război?

Peste noapte a căzut bruma. Au înghețat așteptând preotul regimentului. Noaptea a fost lungă cât o lume. Popa Stanca a sosit târziu. Ar fi trebuit să se crape de ziuă, dar era tot noapte neagră. Alergase din post în post, răgușise și mai mult urla decât cânta: Hristos a-nviat! Soldații urlau și mai tare: Adevărat a-nviat! Pietrele le țineau isonul, sărind ca berbecii, povârnindu-se spre vale. Slujba a fost scurtă, erau și alții care așteptau să învie. Dinspre nemți nu se auzea nimic. Nici ei nu îndrăzneau să tulbure marele praznic.

Lăzărete a strigat și a cântat binecuvântările Învierii ca niciodată. Le știa de acasă. Tot postul Paștilor era un freamăt. În ultima săptămână, la denii, toată Valea Viii ieșea din timp și din lume. Erau obosiți și trași la față, abia trecuți de iarnă, sătui de mămăligă și varză acră. De cum se topea zăpada, se amăgeau cu ștevie, lobodă, urzici. Copiii alergau pe coastă, căutând floarea Paștilor. În Joia Mare ascultau cele 12 evanghelii și intrau în Cetatea Sfântă, mâncau la masă, ațipeau noaptea, în grădină, și erau rușinați pentru slăbiciunea lor. Pe învățător îl lăsau să fie legat, dus la moarte, fără să îndrăznească să strige, fără să îndrăznească să lovească. În oraș, ostașii romani, speriați de tulburările pe care acel popor care niciodată nu se împăcase cu stăpânirea Cezarului le făcea la fiecare sărbătoare a Trecerii, aduceau legatului spre judecată un învățător sărac și răzvrătit.

Hristos e mort, li se spunea, și se temeau să creadă. L-au bătut în cuie, pe cruce. I-au străpuns coasta cu sulița, a curs sânge și apă. N-a fost nevoie să îi zdrobim fluierele picioarelor, a murit repede, primul. Un om slab, ne gândeam că se va chinui mai mult, se va agăța de viață. E gata, s-a isprăvit. Și noi L-am crezut în făgăduințele lui. Acum vor veni după noi. Să ne încuiem în case, să ne ascundem, și după trecerea sărbătorii și plecarea romanilor, să fugim și să ne topim în gloată...

"Să învieze Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii lui..."

Oare cum o mai duceau cei de acasă? O va mai găsi pe maica în viață? Dar pe Aurica?

"Precum se stinge fumul, să se stingă, cum se topește ceara de la fața focului..."

Dar casa lor? Mai e în picioare? Vecinii? Satul? Biserica?

"Așa să piară păcătoșii de la fața lui Dumnezeu..."

Dar el? O să se întoarcă vreodată acasă? Sau, măcar, o să aibă cruce la căpătâi? Ori îl vor mânca, după plecarea frontului, jivinele pădurii?

"Iară drepții să se bucure și să se veselească"

Erau tulburări mari în rândul rușilor. De câteva ori refuzaseră să lupte. Mulți căutau să dezerteze. Găurile trebuiau umplute de ei, de români. Ce-i durea pe ruși burta că Țara Românească se clatină și puțin de nu a căzut cu totul? Ei voiau să se întoarcă acasă la casele și copiii lor. Agitatorii bolșevici le promiteau pământ și pâine. Și ei, românii, nu tot asta își doreau? Ferdinand și Brătianu le promiseseră și lor pământ și drept de vot, dacă țara va birui. Să îi creadă? Și dacă nu îi credeau, și cădea frontul, ar fi fost mai bine să fie stăpâniți de nemți, turci, de unguri, de bulgari? Fusese bine cu arvații, cu cârjalii, cu turcii? Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor.

"Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim într-însă!"

Dinspre nemți răsare glas subțire de acordeon. Nemții n-au grijile lor. Cântă, joacă. Sunt bine hrăniți, bine înarmați, bine îmbrăcați. Așa îi împinseseră pe marginea hăului, în cele patru județe din Moldova. Nu că fuseseră ei mai viteji, dar ce să faci cu pușca și sabia când dușmanul are mitraliere și grenade?

I-au ascultat în tăcere. Cântau de-ale lor, polcă sau mazurcă sau ce va fi fost. Lăzărete era fermecat. Nu mai auzise acordeonul de mult. Și nemții sunt tot oameni. Și ei sunt chinuiți și trimiși la moarte de împăratul lor. Parcă lor le părea bine că li se risipesc oasele pe Zboina Neagră? Firea oamenilor aceeași este, slabă și aplecată spre păcat din tinerețe, că sunt români, nemți, ruși, unguri, că au trăit pe vremea lui Negru Vodă sau vor trăi după ce mor fiii fiilor noștri. Războaiele vin din cauza păcatelor noastre, a răutății noastre. Noi ne temem de moarte și noi ne omorâm.

Se aude vioara. Asta e horă? Da, horă, horă în două părți, dar ce horă? Asta e o horă nouă, cine știe pe unde o fi auzit-o Nae Pantelică, lăutarul companiei noastre. Regimentul nostru, 30 Mușcel a pierdut jumătate din efective. Cei mai mulți au murit. Alții sunt în spital, bolnavi de tifos exantematic, de picioare, de oftică. Unii s-au rătăcit de regiment, au fost luat prizonieri, sau au dezertat și se ascund prin crăpăturile pământului. Pantelică a scăpat. Și eu am scăpat. Și Niță Bucur, colegul meu de școală, e tot viu. Trage-i Pantelică, trage-i o horă ca la noi pe valea Zbilții, să ne aducem aminte cum era duminica la joc. Uite-l că se suie pe metereze. E nebun? Măăă, dă-te jos, că te împușcă nemții. Cine ne mai cântă nouă?

Uite că nu trage nimeni. Se ridică și alții. Cine a mai pomenit copaci să dănțuiască? Se zguduie munții, munții și pietrele și lemnele pădurii. Jucați, băieți, jucați, că vin și eu acum. Călcăm în glodul înghețat, înjunghiem de bucurie pământul cu oasele noastre ascuțite. Uite că vin și nemții. Hai, Fritz, hai cu noi, că asta e o horă ușoară. Te iei după vecini și faci la fel. Abia ne ținem de brațe să nu cădem, abia ridicăm tălpile, jucăm mărunt, bătrânește, nu mai avem vlagă, nu mai avem răsuflare. Hai Hanț, că ești mai zdravăn, mă sprijin de tine. Mâine tu o să tragi în mine și eu o să trag în tine. Dumnezeu să ne ierte, și pe mine, și pe tine!

*

Fragment (ultimul capitol) din romanul "Din țară mizdresc jivine", în lucru. Acest episod s-a întâmplat cu adevărat de Paștile anului 1917, în munții Vrancei, pe vârful Zboina neagră. Este la fel de mare și tulburător ca faimosul armistițiu și meci de fotbal de pe frontul de vest de Crăciunul lui 1914. Hora de la Zboina neagră a fost o horă improvizată de unul dintre lăutarii regimentului 30 Mușcel, de loc, se pare, din Lerești sau din Bughea. Nae Pantelică, cel menționat, e posibil să fie chiar autorul. Am găsit acest minunat episod în "Muzica dansurilor populare din Muscel – Argeș", Ghizela Sulițeanu, Editura Muzicală, București 1976. Ar fi extraordinar să cercetăm arhivele și să găsim notele de teren ce stau la baza cărții și, poate, o înregistrare a acestei hore cu o poveste atât de minunată.