Dragă Romanița, când ai început să cânți? Care au fost primele piese, primele modele?

Cânt de când mă știu! Cred că m-am născut cântând! Sau cel puțin muzica a fost prezentă în viața mea de când mă știu, pentru că am crescut într-o familie de melomani. M-au crescut bunicii, la bloc, în buricul târgului Pitești. Deși n-am avut un "la țară" niciodată și nu știu ce înseamnă vacanțele de vară în satul pitoresc, am crescut în schimb cu mult folclor la radio, pentru că bunica mea asculta nonstop. De asemenea, weekendurile erau amprentate de Viața Satului și Tezaur folcloric.

În paralel, la pickup ascultam plăci cu Maria Tănase, Romica Puceanu, Gabi Luncă, Ioana Radu și mulți alții, ba chiar și plăci cu muzică indiană, celebra Narghita! Le învățam și dădeam spectacole în fața bunicilor, cocoțată pe o ladă de pat care îmi servea drept scenă. Toate aceste plăci le am și acum. Și sunt funcționale!

Bunicul meu cânta la muzicuță și era înnebunit după romanțe și cred că primele piese pe care le-am învățat au fost romanțele lui Eminescu: Pe lângă plopii fără soț, Mai am un singur dor, Sara pe deal și o romanță pe care am cântat-o și eu acum, după 30 și de ani, Flori de nufăr, interpretată de Alexandru Grozuță.

Însă cufărul meu cu zestrea muzicală a fost îmbogățit mult și de muzica străină. Sunt probabil prima generație cu acces la televiziunea prin cablu, mai exact MTV. Ascultam tot, absorbeam tot. De la pop american – eram fascinată de Michael Jackson – și rock britanic. Pe la 8 ani adormeam pe o casetă cu Beatles și mai târziu pe Queen.

Probabil de aici parcursul meu muzical are o întindere puțin greu de înțeles. Când spun cuiva că la Paris am fost frontwoman doi ani într-o trupă tribut Pink Floyd și acum cânt Ce dor, ce chin, ce jale!, se uită dubios la mine.

Și din acest amalgam de stiluri atât de diferite, prima piesă pe care am interpretat-o live pe scenă a fost Fată dragă a regretatei Mădălina Manole, căreia îi știam toate piesele. Am cântat în cadrul concursului Tip Top Minitop, când Florin Busuioc a transformat emisiunea în concursuri-spectacol, în fiecare oraș. Aveam 8 ani și a trebuit să cânt a cappella, pentru că nu au putut să transporte pianul de la teatrul Davila, unde repetasem, până la Casa Sindicatelor, unde avea loc concursul.

Cred că de acolo mi se trage această forță de adaptare la orice fel de acompaniament sau niciun fel de acompaniament, cum s-a întâmplat de vreo două ori în cadrul unor evenimente când s-a luat curentul! :)

Ai deja albume. Spune-ne câte ceva despre ele, despre ce conțin.

Am scris două albume. Unul de pop-rock, Cea mai frumoasă vară, pe care l-am terminat, dar nu l-am lansat din cauza pandemiei, fiind programat fix pentru martie 2020. Pandemia mi-a schimbat planurile și a rămas nelansat. Este un album scris de mine în totalitate, la care am colaborat cu mai mulți producători pe partea de compoziție muzicală.

Tot albumul este o poveste care urmează firul epic al unei perioade din viața mea. Mi-am pus sufletul pe tavă și a fost cea mai bună terapie după divorț, după mutarea de la Paris, înapoi în România, și după pierderea omului care a fost stâlpul vieții mele – bunicul meu, pentru care am scris piesa Eroul meu, un slow jazz acustic, chitară și tobă cu periuțe.

În 2020, am început să dezvolt proiectul care avea să devină, patru ani mai târziu, Lăutăresque, primul meu album lansat, pe 8 decembrie 2024.

Este un album ieșit din tipare, care îmbină lăutărie, folclor, jazz și muzică interbelică. Conține 12 piese, dintre care 9 originale și 3 preluări.

Atât lăutăria, cât și jazzul s-au născut din aceeași suferință a omului lipsit de drepturi și libertăți, marginalizat și discriminat.

Înainte de varianta trio de pe Lăutăresque – acordeon, bas, tobă – a mai existat un proiect de album doar voce-pian. Am lansat doar două preluări din acest proiect – Lume, lume și Marie și Mărioara, două piese interpretate magistral la pian de către acompaniatorul meu, în stil "jazzistic". Doar că n-au prins. Deloc.

Și așa mi-am dat seama că limba noastră muzicală nu e jazz-ul. În ADN-ul nostru e lăutăria! Lăutăria ne spală rănile, ne vindecă sufletul și ne aduce mai aproape la orice zaiafet, indiferent de pătura socială din care provenim.

Așa că am hotărât să transmit publicului pe limba pe care ei o înțeleg – lăutăria – adăugând elemente de jazz, așa cum adaugi condimente exotice la o mâncare tradițională, atât cât să-mi satisfac nevoile creative care mă bântuie prin cap.

Așa că, pe album, ascultăm ritmuri într-o alăturare pe care eu n-am mai întâlnit-o: romanțat/interbelic, charleston, bossa nova, 6/8 (șase a opta – adică lăutărie de ascultare, cum se zice în "branșă"), doină, vlășcă, swing sau muzică de mahala, multe dintre ele în acompaniamente muzicale mai neobișnuite.

Manifestul albumului este Sufletul n-are culoare, care este și titlul uneia dintre cele mai apreciate piese de pe album, pentru că toată viața am fost prea neagră pentru români și prea albă pentru țigani, iar din cauza asta nu mi-am găsit niciodată locul, probabil.

Acum mi l-am creat eu prin acest album, care e în toate culorile, precum un curcubeu strălucitor care apare după furtună.

De ce muzica orașelor de altădată? Ce înseamnă pentru tine periferia, zona săracă a orașului, mahalalele din timpurile trecute?

Muzica orașelor de altădată este esența sufletului meu, pentru că asta mi-a lăsat bunicul meu ca moștenire culturală.

Atunci când cânt o romanță sau vreo melodie de pe vechile plăci ale bunicilor și străbunicilor mei, simt că mă conectez la rădăcinile mele. Ori, apartenența la trib e una dintre nevoile primordiale ale omului.

În mahala, omul era autentic. Nu-i păsa de etichetă și de aparențe. El era conștient de situația lui, își ducea zilele cum putea și își cânta iubirile, jalea și dorurile din adâncul inimii, așa cum cântau angajații lui Ion Tănase, tatăl Mariei Tănase, în grădina din Mahalaua Cărămidarilor, de unde Maria Tănase și-a cules repertoriul atât de variat.

Pentru omul din mahala, ce-i în gușă, e și-n căpușă.

În mahala trăiau și țiganii, lăutarii, care, prin migrația lor continuă, culeseseră diferite elemente muzicale pe care le-au dezvoltat și le-au combinat cu folclorul românesc, dând astfel naștere la lăutărie și la muzica "orășenească", această lăutărie urbană care aduce în prim-plan aspecte ale vieții care n-au treabă cu viața țărănească.

Bineînțeles, printre ei erau și lăutari distinși, care au dus muzica de mahala la rang de muzică ușoară, fără niciun fel de inspirație folclorică. De exemplu, versurile "Eu sunt unul pătimaș, de le iubesc și le las" pe care le întâlnim în Cocoșel cu două creste a lui Zavaidoc, interpretată și înregistrată "cult" cu pian și vioară de către acesta.

Însă, la bază, versurile fac parte dintr-un cântec de mahala care a început să se perinde prin periferii încă din timpul Primului Război Mondial.

Care este relația ta cu spectacolul, filmul, actoria etc.?

Am absolvit Facultatea de Regie acum 13 ani, în 2012, însă circumstanțele financiare și personale nu mi-au permis să-mi susțin licența. O voi susține anul acesta cu un docu-shortla care lucrez acum. Inițial, visul meu a fost să fac actorie, musical, să îmbin muzica și filmul, dar am ajuns la Regie. Mi-a folosit foarte mult, pentru că îmi regizez singură toate spectacolele și toate videoclipurile. Am învățat să spun povești. Iar cursurile în sine, ale celor patru ani petrecuți pe băncile facultății, mi-au deschis mult orizonturile culturale.

În 2012, am plecat la Paris și mi-am încercat norocul. Am dat la teatru, mai exact la Artele Spectacolului din cadrul Facultății de Teatru de la Universitatea Paris 8. Și pentru că au considerat că vin deja cu un pachet de credite și cunoștințe din anii făcuți în România, la Regie, m-au acceptat direct în anul 3, fapt pentru care mi-am luat licența la Paris într-un singur an.

Acolo, nici școala, nici licența nu le-am plătit, fiind universitate de stat și fiind pe loc fără plată. De asemenea, am învățat și am absorbit tot ce se putea de acolo și, cu siguranță, acolo am dezvoltat această nebunie creativă.

Am fost ultima generație a profesoarei de teatru Michelle Kokosovski, cea care, în anii ‘90, a fondat împreună cu George Banu, criticul român de teatru, Academia de Teatru Experimental și Teatru fără cortină de fier. În cadrul examenului practic de sfârșit de an, am avut de construit un moment în care a trebuit să interpretez Casta Diva și Șatra în același context. Tema a fost dată de dna Kokosovski, care era o fană înfocată a culturii rrome.

Ai un top al filmelor de anul trecut? Al muzicienilor/albumelor/melodiilor? Scrie unul aici.

Sunt o cinefilă din născare. Îmi plac poveștile. Iar dacă un film spune o poveste bună, pot să mă uit de 10 ori la același film.

Anul trecut, Wicked (Vrăjitoarele) m-a cucerit, așa cum puține musicaluri m-au cucerit în ultimii ani. Un scenariu excepțional, o realizare cinematografică maiestuoasă și un rol excelent făcut de Cynthia Erivo. O metaforă atât de bine realizată artistic, încât să ajungă la sufletele tuturor. În schimb, am fost dezamăgită de Callas. Consider că Angelina Jolie nu a intrat deloc în pielea Mariei. Surpriza cea mai mare pentru mine a venit de la Furiosa Saga Mad Max, care m-a captivat, deși nu sunt o fană a genului.

Și dacă vorbim de albume, clar, Lăutăresque! :) Dacă eu nu sunt prima fană a mea și dacă eu nu cred prima în proiect, cum să am pretenția de la alții? Surprinzător, am ascultat pe repeat anul trecut o piesă a lui Billie Eilish – Birds of a Feather.

Ai avut recent concert la Sala Gloria: cum a fost? Ce cântec a primit cele mai multe aplauze? Ce-ai cântat? Ce-ai preluat din repertoriul tradițional?

Concertul de la Sala Gloria a fost încununarea succesului proiectului Lăutăresque. Am cântat piesele de pe album plus multe piese din repertoriul lăutăresc. Un spectacol de două ore și cincisprezece minute. Spre deosebire de lansare, aici am creat momente de povești lăutărești care vin să completeze atmosfera melodiilor interpretate și să creeze și mai multă emoție. Spectacolul muzical Lăutăresque nu este doar un concert.

Publicul adoră poveștile. Le-am povestit cum a răsărit Busuiocul Mariei Tănase, cum a refuzat Romica Puceanu să plece la Paris și le-am povestit și din experiențele mele personale, din care s-au născut anumite piese, precum Doina sau Sufletul n-are culoare, care este o piesă cu un puternic mesaj antirasist și antidiscriminare.

Cele mai multe aplauze le-a luat Doina, la voce și flaut, piesă ale cărei versuri îmi aparțin, dar bineînțeles, și muzica de mahala, maneaua, Răpirea din Serai, Sufletul n-are culoare, dar și Pofta inimii, tot o piesă proprie care îmbină folclor pe ritmuri alerte de jazz. Mesajul este să trăim și să ne bucurăm mai mult de ceea ce iubim decât să alergăm după averi efemere. Piesa a ridicat sala în picioare și s-a lăsat și cu bis.

Am preluat din repertoriile Mariei Tănase, Gabi Luncă și Romica Puceanu. Fiind luna martie, luna femeii, am adus un tribut fiecăreia dintre ele.

De asemenea, am preluat și de la Zavaidoc – Cocoșel cu două creste, cu o tobă care a bătut pe swing, și de la Fărâmiță Lambru – Călu' Bălan, pe care l-am presărat cu puțin charleston.

Care este mai exact legătura ta cu muzica lăutărească? Care sunt perioadele/epocile preferate? Care ar fi baza documentării tale?

Așa cum spuneam și la începutul interviului, am crescut cu muzica lăutărească în casă, bunicii mei având o colecție impresionantă de discuri (plăci).

Mai târziu, când am ajuns la Paris și după ce am început să cânt comunității de români din regiunea pariziană, am început să observ cât li se alină dorul și greutățile prin muzica tradițională. Atât folclor, cât și lăutărie. Adevărat balsam care vindecă după ce îți scurmă prin suflet!

Dacă vorbim despre folclor, perioada de după 1935-1937 până prin 1950, maxim, când folclorul cred că a cunoscut apogeul datorită Mariei Tănase, care după unii e folcloristă, iar după alții e lăutăreasă. Eu o consider de toate! După 1950, folclorul se transformă în muzică populară, fără esență.

Iar dacă vorbim de lăutărie, mi se pare incredibil cum creațiile lăutărești de după venirea comuniștilor au reușit să existe și să fie proliferate, în ciuda cenzurii și a regulilor stricte ale vremii. Asta mi se pare fascinant la lăutari: că au găsit mereu modalități de a-și perpetua muzica.

Cel puțin până acum, când situația mi se pare destul de tragică în România, în ceea ce privește continuitatea muzicii lăutărești. De aceea, în toate concertele mele prezint câteva bucăți de lăutărie în forma ei pură.

De exemplu, la Gloria am cântat Dă, mamă, cu biciu-n mine! doar cu instrumentele de bază ale lăutăriei: țambal, contrabas, vioară și acordeon, fără a-i altera sonoritatea.

Documentarea mea vine din sutele de cărți vânate prin toate anticariatele. Mă inspir din toată muzica românească, atât din Belle Époque, perioada antebelică, interbelică și comunistă.

Am reușit să pun mâna pe cărți vechi și foarte vechi (1908 – cea mai veche), reviste ale Filarmonicei – Muzică și poezie, articole scrise de Brăiloiu și mulți alții, cărți scoase de Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, printre care una închinată Lăutarilor din Clejani (Gheorghe Ciobanu) din 1969 – o capodoperă cu repertorii și stil de interpretare.

Spitalul Amorului a lui Anton Pann, iarăși, o bijuterie care îți oferă și partituri, nu doar versuri. Culegeri de folclor, de stihuri țărănești, biografii, legende, lucrări științifice, cărți de istorie ca să înțeleg atmosfera Bucureștilor din diferite epoci si chiar multe albume de fotografii pentru a vizualiza timpurile trecute, pentru a analiza vestimentația, oamenii, cârciumile, hotelurile sau hanurile. De altfel, citesc de ani buni multă psihologie și cărți de spiritualitate care mă ajută să înțeleg sufletul omului. Odată înțeles, mă gândesc cum aș putea să-i alin "boalilii grele", care în esență sunt mereu aceleași, indiferent de epocă.

Și, bineînțeles, mă ajută foarte mult digitalizarea arhivei Electrecord. Acum suntem la un click distanță de orice disc înregistrat la Electrecord.

Dacă vorbim de zilele noastre, îl ascult cu plăcere pe Bogdan Simion, care are un dar excepțional de a povesti.

Dacă ar fi, cu ce muzicieni actuali sau din trecut ți-ar plăcea să cânți? De ce? Ce planuri de viitor ai?

Nu știu dacă aș îndrăzni să cânt alături de marile voci din trecut.

Aș cânta cu Alexandru Grozuță – Flori de nufăr, pentru bunicul meu.

Mi-ar fi plăcut, clar, să le aud și să le savurez până în măduva oaselor pe Maria Tănase, pe Gabi Luncă și pe Romica Puceanu. Și, clar, aș fi tras un chef și un șpriț și aș fi cântat la rece cu Zavaidoc, regele cârciumilor și cel mai bogat dintre lăutari, la un moment dat.

Am foarte multe planuri de viitor, atât de multe încât unii ar spune c-am scăpat în oala cu naivitate!

Visez mult, dar de acolo mă hrănesc și, cumva, reușesc să le pun pe toate în mișcare, mai devreme sau mai târziu.

Mi-am lansat primul album după 20 de ani de când am venit în București să fac muzică. Visam cu ochii deschiși, din cămăruța mea din gazda de pe Regina Elisabeta, că într-o zi o să-mi văd chipul pe coperta unui vinil, așa cum priveam ore în șir la ochii pătrunzători ai Mariei Tănase, de pe coperta uneia dintre plăci.

S-a întâmplat mai mult decât visam, într-adevăr, după o perioadă în care a trebuit să... trăiesc viața, ca să pot cânta despre ea.

Acum am terminat de scris primul meu roman, un roman autobiografic. Sper să îl scot în viitorul foarte apropiat. Abia mi-a venit de la corectură și caut editură.

Am început să creionez deja al doilea album Lăutăresque, având majoritatea pieselor deja scrise.

Nu pot să nu scriu. M-a învățat bunicul să scriu și să citesc de la 4 ani și, de atunci, am scris mereu, proză și poezie – pentru că și el scria poezii minunate.

La mine, poeziile s-au transformat în cântece și mă ajută să "scot toate focurile care ard în mine", citând din Zavaidoc în anul iubirii (Doina Ruști).

De asemenea, lucrez pentru filmul de licență, pe care aș vrea să-l arăt și lumii, pentru că tratează un subiect arzător pentru mine – presiunea socială asupra imaginii femeii.

În vară, vreau să îmi încerc șansa la un master în cadrul Universității București, pentru a-mi aprofunda cunoștințele în etnologie, antropologie culturală și folclor.

Și cel mai important proiect este un spectacol muzical pe care îl pregătesc, ceva ce nu s-a mai făcut în România, cu muzică lăutărească, bineînțeles, în care piesele vechi să se împletească cu cele scrise de mine, într-o poveste cum n-a văzut Parisul. Micul Paris. :)