Regizoarea Alexandra Badea, după ce a analizat în detaliu trauma transgenerațională în spectacolul Exil, revine la Sala Mare a Naționalului bucureștean cu o altă producție emoționantă, Secundar. Cu noua premieră, cu siguranță vor rezona mulți spectatori, mai ales că spectacolul atinge anumite puncte sensibile cu care fiecare dintre noi ne-am confruntat în parcursul nostru profesional sau social, printre care raporturile de putere, problemele de la locul de muncă, sentimentul de epuizare sau burnout-ul. Din întregul spectacol, fiecare poate să rezoneze cu o anumită stare sau poate cu un anumit comportament al personajelor, în funcție de experiențele prin care a trecut. Pe de altă parte, este de apreciat că astfel de probleme sunt aduse în fața publicului, chiar pe scena unui teatru național, pentru că sunt subiecte de care nu ar trebui să ne fie rușine sau să ne ferim să discutăm. Depresia, abuzurile la locurile de muncă, stresul emoțional sunt probleme cu care societatea noastră contemporană se confruntă din ce în ce mai des, iar teatrul are obligația de a le prezenta și de a le sublinia.

Felul în care te raportezi la o nedreptate, poziția pe care o adopți, dacă îți riști sau nu locul de muncă pentru a o împiedica să se întâmple – sunt teme abordate în spectacol. În fond, exact așa începe acesta, cu un exemplu din sistemul sanitar, un sistem care, de multe ori, scârțâie în România. Ulterior, spectacolul virează către domeniul teatral, către breasla actorilor și problemele care apar în această comunitate cum ar fi relațiile de putere și presiunea la care cei implicați sunt supuși. Spectatorul nu trebuie să se teamă, pentru că întâmplările prezentate pot fi extinse la numeroase alte domenii, aceste situații fiind destul de comune. Apare și conceptul de teatru în teatru – spectacolul din cadrul reprezentației este despre sistemul medical, dar, la un moment dat, una dintre actrițe dispare. De aici, totul începe să se rostogolească precum un bulgăre de zăpadă, trecând prin terapie de grup, introspecții, ieșirea la iveală a unor legături stranii între actori, dar și o tendință de anchetă polițistă, pentru a se înțelege ce s-a întâmplat.

Ce aș dori însă să subliniez, dincolo de aspectul teatral, este cel cinematografic, pentru că, într-adevăr, spectacolul este o combinație între cele două. Pentru această parte de transmisie live, este necesară sincronizarea scenografiei, a luminilor și a directorului de imagine. Cadrele sunt filmate destul de strâns – o combinație între prim-plan și gros-plan – însă realizate cu o măiestrie cinematografică deosebită. Boróka Biró este directorul de imagine experiența din cinema fiind vizibilă, atât prin aranjarea luminilor, cât și prin încadraturi. Din sală ai impresia că asiști la un sitcom, pentru că fragmentarea momentelor – prin ecleraj și prin poziționarea spațială a discuțiilor – amintește de acest gen de producție. Când vorbesc despre sitcom, mă refer strict la modalitatea de filmare, nu la povestea în sine. Putem spune că avantajul acestui spectacol este acela că poate fi perceput în două moduri: fie ca un spectacol de teatru propriu-zis, fie ca un film pe care, în loc să-l vezi proiectat pe un ecran de cinema, îl urmărești într-o sală de teatru. Cele două perspective nu se exclud.

Scenografia este semnată de Cosmin Florea și este construită cu atenție la detalii, chiar modulară, lucru care creează o dinamică aparte a secvențelor, facilitând o succesiune rapidă a acestora. De lumini s-a ocupat Cristian Șimon, care a reușit să îmbine cu măiestrie atât iluminarea specifică cinematografiei, cât și pe cea teatrală, realizând astfel un mix complet. Este de apreciat faptul că personajele nu stau în întuneric, sunt bine luminate și clar conturate, li se văd chipurile și expresiile faciale – un aspect esențial în economia spectacolului. Chiar și în cadrele de grup, unde se desfășoară procesul terapeutic, chipurile sunt vizibile, expuse publicului. Cine nu este familiarizat cu textele Alexandrei Badea s-ar putea să nu rezoneze pe deplin cu mesajul spectacolului și să îl considere prea lung sau lipsit de un mesaj clar. Este important de menționat că acest text este unul introspectiv: te așezi confortabil în scaunul de teatru, iar spectacolul îți oferă resorturile necesare pentru a privi în interiorul tău. Poate nu la fel de profund și de complex ca Exil, însă, cu siguranță, există anumite puncte comune.

Secundar nu își propune să facă terapie cu spectatorul sau să înlocuiască o consiliere profesionistă, ci pur și simplu să expună anumite experiențe, cu care tu, ca spectator, poți rezona sau nu. Important este că ți le arată și îți îndreaptă privirea asupra lor, făcându-te să contempli asupra faptului că emoțiile și trăirile sunt personale, dar pot fi influențate de vorbele sau comportamentele celor din jur. O replică ce mi-a rămas în memorie și pe care o consider 100% adevărată este: "Nu trebuie să te simți obligat să ieși din zona ta de confort." Societatea de astăzi promovează insistent acest concept – de a ieși din zona de confort, de a face cât mai mult, de a deveni un "roboțel" productiv –, lucru care, însă, vine la pachet cu numeroase neajunsuri. Spațiul tău sigur de liniște este esențial atât pentru armonia interioară, cât și pentru a putea face față provocărilor vieții personale și profesionale. Ca recomandare, este bine să parcurgeți caietul-program fie înainte de spectacol, fie în pauză, deoarece acesta explică foarte clar cum s-a lucrat la spectacol, cum au fost pregătiți actorii și care sunt elementele-cheie. Este foarte bine realizat și poate oferi o perspectivă diferită asupra reprezentației.

Foto: Florin Ghioca și Adi Bulboacă