Yasunari Kawabata, Vechiul oraș imperial. Traducere de Anca Focșeneanu. București: Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, 2019, 189p.

         Vechiul oraș imperial, un roman al lui Yasunari Kawabata, este una dintre cărțile care îmi vine în minte când mă gândesc la luna aprilie și la care mă gândesc adesea în luna aceasta a anului. Dacă ar fi să mă întreb de ce tocmai acest roman, probabil că o parte a răspunsului ar viza un efect al atmosferei de aprilie, similar cu cel pe care madlena înmuiată în ceai o are asupra lui Marcel: copacii înfloriți și soarele care intră pe fereastră la orele unei după-amiezi de aprilie mă trimit înapoi în momentul în care am citit pentru întâia oară Vechiul oraș imperial.

         Partea a doua a răspunsului ar fi legată de imaginarul floral și de cel al naturii, omniprezente în romanul lui Kawabata și strâns legate de Chieko, prin ochii căreia sunt surprinse aceste peisaje precum și modul în care ele și tradițiile locale se schimbă după cel de-Al Doilea Război Mondial. Chieko este, de altfel, o tânără adoptată în familia unui țesător de chimonouri și care abia află câteva informații despre familia ei biologică prin regăsirea surorii gemene. Legătura pe care Chieko o are cu natura, în care își petrece o mare parte din timp în plimbări prin grădini, admirând florile și cireșii înfloriți, prin munții din jurul orașului, se transcrie la nivelul reflecției solitudinii și a singurătății trăite de Chieko.

         Încă din primul capitol, intitulat "Flori de primăvară", apare imaginea a două tufe crescute, solitar, în scoarța copacului din fața casei, ceea ce va fi valorificat mai târziu în imaginea celor două surori gemene despărțite. Mai mult, locul în care cele două surori își stabilesc primele întâlniri este un loc retras din munți, iar florile care-i plac cel mai mult, așa cum îi spune (și arată) lui Shin'ichi, prieten din copilărie de care Chieko este îndrăgostită, sunt cele ale unui "cireș singuratic" din grădina în care "revărsările de flori de cireși plângători de un roșu-aprins te făceau să simți primăvara până în adâncul inimii. Asta e adevărata primăvară! Copacii sunt plini de flori roșii, bătute, până în vârful crengilor lor subțiri care atârnă spre pământ și te fac să te gândești că o ploaie de flori a căzut peste ramuri, nu că pomii au dat naștere florilor." Natura devine o reflecție a melancoliei și a singurătății ei, precum și un martor tacit al momentelor-cheie din viața ei.

         Nu doar în stadiul ei primăvăratic, ci și în iulie, în timpul Sărbătorii Gion sau în aerul tomnatic al munților, natura este un cadru puternic estetizat, a cărui descriere ocupă o mare parte din romanul lui Kawabata. De altfel, atenția cade pe estetic și pe descrieri, mai mult decât pe acțiunea conturată mai degrabă de "tăcere" decât de narațiune propriu-zisă. Mai mult decât un roman despre natură, Vechiul oraș imperial este și un roman al schimbărilor culturale și al singurătății, atât cea trăită de Chieko, cât și cea a tatălui ei, care se izolează la o mănăstire și care suferă în tăcere din cauza lipsei de inspirație pentru a crea obi-uri "moderne", problemă pe care Chieko încearcă să o remedieze oferindu-i tatălui ei, spre a-i servi drept sursă de inspirație, albume cu picturile lui Paul Klee.