Nu mai știu dacă aveam cinci sau șase ani, dacă era primăvară sau vară sau cum am ajuns acolo, ceea ce, atunci când privești retrospectiv, nici nu ar putea să conteze. Primii ani de viață i-am petrecut la țară, deși nu era neapărat ceea ce se înțelege prin termenul de mediu rural. Locuiam cu bunicii într-un orășel de pe malul Dunării unde căldura de vară era mai blândă și singurul dezavantaj erau țânțarii ieșiți din toate buruienile, desișurile și copacii care ocupau aproape fiecare metru pătrat, astfel încât eram sigur că locuiesc într-un fel de sferă verde, puțin beton, doar o sferă de vegetație. Cumva, aveam impresia că singurele anotimpuri care se derulau aici, nu departe de malul Dunării, erau primăvara cu zgomotele copiilor, agitația lor pe strada mea, clinchetul bicicletelor și un mic câine cu blana albă care alerga seară de seară de-o parte și de alta a străzii. Drumul până la gară mi se părea cel mai lung drum posibil, de parcă aș fi trecut într-o altă țară, cu case de forme diferite de-o parte și de alta a unui drum larg, case cu forme bizare, acoperișuri care păreau să fi fost ridicate cine știe câte decenii în urmă, sau case aparent fragile precum niște căsuțe din turtă dulce. Unele acoperișuri străluceau în lumina soarelui discret de martie și privirea mea infuzată cu lecturile copilăriei îmi spunea că am în față solzii unor pești așa cum apăreau în visele mele.

Dacă stau să mă gândesc, cu siguranță m-aș fi rătăcit dacă aș fi străbătut singur acea stradă care ducea până la gară, ceea ce nu am făcut niciodată la acea vârstă, deci m-am rătăcit și chiar la vârste mai mari. O stradă așa de lungă, un drum mai lung decât cel mai lung vis al meu pe care mi l-aș putea aminti nu era o stradă pe care să o străbată un copil de șase sau șapte ani. Singurele dăți când mergea pe acea stradă de la un capăt la altul, adică de unde locuiam eu cu bunicii până la gară, era în acele zile când mergeam cu bunica să o așteptăm pe mama care venea de la oraș să mă vadă. Presupun că pentru mulți din generația mea (nu prea contează care, deocamdată voi spune doar că era una din primele generații de după 1990), copilăria petrecută, în cea mai mare parte a ei, la țară la bunici (cum se mai spune) a fost ceva standard, o banalitate în fața căreia multe din experiențele adolescenței și ale maturității se dezintegrează sau dispar în eter odată cu prima pală de vânt. Ce vreau să spun cu asta? Primii nici zece ani din copilărie înseamnă ceva personal, când îți construiești singur acel mănunchi sau spiră de visuri și prime speranțe, cele mai importante. Sau poate fi ceea ce visezi. În ciuda a ceea ce se spune despre mediul rural, că ne influențează decisiv cu tot acel context cultural de tradiții și obiceiuri – eu nu am simțit niciodată presiunea vreunei tradiții. Mult mai reale au fost pentru mine visele și fricile lor. Noaptea este un păianjen.

Îmi amintesc că eram pe un fel de câmp care îmi dădea o senzație mult mai plăcută decât atunci când muști prima oară din ciocolata preferată, ceva moale și odihnitor, un somn al somnului, poate chiar mult mai semnificativ. Mergeam pe ceva lin și cred că bunica era chiar lângă mine sau mă privea de undeva din apropiere. Primele sunete indistincte și un fel de plasăde păianjen cu forma cojii de ou acoperea cu o rapiditate tulburătoare toată acea suprafață moale. Venea spre mine și primele porțiuni ale cojii de ou mă cuprindeau și neliniștea începea. Este primul vis din copilărie pe care mi-l amintesc și acum, probabil singurul vis din copilărie pe care mi-l mai amintesc. Nu m-a interesat niciodată ce ar putea însemna visele, dincolo că sunt ceva personal și relevant pentru acea etapă existențială în care se întâmplă să te regăsești. În acest caz, cred că simțeam cum copilăria, deși eram doar în prima parte a ei, va fi acoperită de alte și alte etape; cu toate acestea, rămâne mereu acolo, undeva în acel loc moale și liniștitor. Dar voi mai visa multe alte chestii mai mult sau mai puțin tulburătoare, altele pline de seninătate sau măcar o bucurie ușoară, deși cele mai multe vise sunt uitate sau sunt modificate la neșfârșit de alte amintiri și speranțe. În acea vreme de copilărie fără griji, una din speranțele mele nu putea fi decât aceea că aceste clipe liniște și joacă nu se vor termina prea curând. Nu-mi putea imagina cum mi s-ar putea întâmpla să nu mai vreau să mă joc cu mașinuțele mele ce reprezentau diverse ocupații sau să uit de figurinele mele. Auzeam de jur împrejur că, atunci când crești, nu te vei mai juca. Atunci când vei fi mare, vei renunța la toate jucăriile din copilărie. Dar nu credeam că tocmai mie mi se va întâmpla să nu mai vreau să mă joc cu mașinuțele și cu figurinele mele. Acoperișurile ca solzii unor pești familiari și imenși, casele de turtă dulce de-o parte și de alta a unui drum aparent fără sfârșit care ducea la gara dintr-un orășel de pe Dunăre, toate astea vor rămâne mereu lângă mine și eu mereu voi fi în mijlocul acestui peisaj încă nedevenit urban. Iar orășelul de la Dunăre unde am copilărit nu se va urbaniza niciodată; cu excepția unui mic cartier de blocuri muncitorești de patru etaje, orășelul primei mele copilării va rămâne și acum cu casele și curțile lui pline de copaci. Cu toate acestea, schimbarea este inevitabilă și esențială. Un drum spre gară va fi cel mai important dintre toate drumurile din acea vreme.

Mă aflu între mama și bunica și așteptăm trenul de Craiova, este cald, un soare oarecum molcom și căldura nu-mi reduce deloc neașteptarea. Mama obișnuia să vină în fiecare sfârșit de săptămână la țară să mă vadă. Acum era prima oară când eu aveam să merg cu ea la Craiova. Bunica era bucuroasă că aveam să merg pentru prima oară la oraș. Sunt sigur că erau mulți oameni pe acel peron, dar pentru mine totul stătea în loc și nu conta. Singurele persoane de pe acel peron erau mama și bunica mea. Se aude șuieratul specific și trenul sosește în gară. Dintr-o dată, sunt mai mulți oameni în jur și numărul crește necontenit, ceea ce mă cam sperie. Dar cel mai mult mă sperie trenul oprit în gară, cu toate ferestrele și ușile deschise, oameni aplecați pe acele ferestre, fumând sau privind nu știu unde. De ce sunt acele ferestre deschise, de unde au apărut acei oameni și de ce nu se teme nimeni de acele ferestre deschise? Mă străfulgeră imaginea unui tren deja răsturnat, deraiat și cred că trenul a deraiat cumva. Dacă nu a deraiat, cu siguranță va deraia. Și va deraia dacă voi urca eu cu mama într-unul din acele vagoane. Nu trebuie să urc, nu trebuie să plec de aici de la țară. Încep să țip atât de tare, încât mama, tristă, se urcă în tren și va pleca singură în Craiova.

Mă gândesc uneori cum unele amintiri dispar, sau măcar se diluează, în măsura în care ținem de ele. Nu am plecat atunci la Craiova cu mama deoarece îmi era teamă că voi cădea din tren. Dar acum știu că voiam doar să rămân în acel vis și să fiu înconjurat de acea senzație de liniște onirică. Nu avem nicio idee despre coconul unui oraș mare. Nu ca acum, în orice caz. Liniștea copacilor în care îmi era frică să mă urc, căldura blândă de vară și figurinele mele, aici era spațiul meu sigur, undeva între vis și bucuria copilăriei.