Povestea mea începe cu un sfârșit: sfârșitul unei povești de iubire. Scenele petrecute între părinții mei ar fi descrise acum ca viol conjugal. Pe atunci însă, asemenea incidente erau menționate doar prin "eh, ce să-i faci, e și el bărbat și are nevoi!" Nu știu dacă mama mea a sângerat atunci, știu însă că nu a mai sângerat când ar fi trebuit să se întâmple asta. Și n-a mai sângerat timp de 9 luni.

Așa s-au trezit doi oameni care se detestau, blocați intr-o garsonieră primită de la ICRAL, legați printr-un certificat de căsătorie care nu mai însemna nimic pentru ei, așteptând un copil pe care nu și-l doreau. Când i-a venit mamei sorocul, nu m-a putut naște. Eram întoarsă cu spatele, nici măcar eu nu-mi doream să vin pe lume. Cel puțin nu pe lumea aceea și nu atunci, când refuzul de a da viață putea fi pedepsit cu moartea. Decât așa, mai bine să rămân acolo unde eram. Simțeam cum întunericul în care luasem formă devenea tot mai apăsător și sufocant. În ultima clipă, a venit un medic și i-a spus mamei că îi face o cezariană. Ea l-a rugat să-i facă anestezie generală, sperând că nu se va mai trezi. Acasă o așteptau o fetiță cuminte și o pisică veșnic flămândă. Măcar pentru ele ar fi meritat să se trezească. Și s-a trezit.

Când a deschis ochii aproape lipiți de lacrimile uscate, tata stătea lângă pat, cu mâinile băgate stângaci în buzunarele rupte pe interior ale pantalonul și ii zâmbea forțat din colțul gurii știrbe.

– Hai că... om crește-o noi și pe-asta! Poate că acu’ om primi și noi un apartament cu două camere.

Mama sângera în pat. Eu alături, în incubator. Când mă smulsese în grabă din întunericul călduț ce mă învăluise timp de 273 de zile, medicul îmi  zdrelise cu bisturiul o ureche. O rază de soare intra pe geamul întredeschis, încălzindu-mi pansamentul.

Cu două mii de ani în urmă, un om sângerase pe cruce pentru păcatele părinților mei. Era Pastele. Și era lumină.