Multă minte îmi trebuie toamna. Rămân mereu în urmă cu pregătirea conservelor – suc de roșii, zacuscă, murături. Degeaba îmi atrage atenția mama în fiecare dimineață: "Du-te și ia odată gogoșarii ăia. Nu uita, cumpără usturoi românesc!" Și repetă – "românesc...", slăbind tonul. Știe că nu se găsește.

Azi am evadat. Oarecum. Pentru o oră – două. La îndemnul ei, firește. Să completăm numărul legumelor necesare etc. Dar și mânată de o tristețe incomensurabilă. S-a stins – deși nu voi crede asta până la capăt niciodată – un mare artist. Vampirizat de-o bacterie!? Simt că "mă-ntunec".

Ah, da, usturoiul! Și uite că bat străzile către Centrul Vechi în speranța că voi da iar peste intrarea deasupra căreia atârnă – până la nivelul ochilor – legături de usturoi și de ardei roșii și de ardei capia... care încep să se deshidrateze. Și străbunicii obișnuiau să usuce în pridvor, pe-o sforicică, leagăne de ardei, îi numeau "raci" – și dulceața lor le încălzea sufletele cât era iarna de lungă.

Din bulevard, intru pe strada Doamnei. Dar mă-ntorc niște pași. Uite,-n vitrină la Târgul Cărții, "Vrăjeli (de buzunar)" de Constantin Țoiu, deschisă la pag 36 – 37. Citesc greu fără ochelari: "...Da, ce era cu el? Cu el era că deținea postul cel mai important al Propagandei Infernale. Ședea în post încă de la FACEREA, de fapt CONTRAFACEREA lumii,... de la marea cădere a așa-numiților "îngeri revoltați". Și că să țin cont că orice revoluție are la început o logică și că ce părea bine în primul moment se transformă după aceea în rău. Aici am intervenit și am zis: binele și răul nu sunt decât gândurile noastre. Ce vorbești, domnule? – mă luă de sus mesagerul ceresc – vezi că ți-ai vârât din greșeală labele în papucii lui Shakespeare. Binele este binele – apăsă el. Răul, rău. În chestiunea asta nu se glumește. Deși... și tăcu."

Fi-r-ar să fie, îmi zic. Trebuie s-o citesc. "Galeria", "Însoțitorul" m-au cucerit... pe vremuri. Asta-i recentă.

N-am timp acum. E coadă la casă.

Iar mâine n-o mai găsesc!

Mă-ntorc să-mi limpezesc vederea privind spre Biserica Sf. Gheorghe. Totul e-n ceață.

Și-n fața mea, elegant, în negru, ...Jeremy Irons!? Vrea să cuprindă, peste capul meu, vitrina și încăperea întreagă, cu rafturile pline de jos până-n tavan. Sar în lături. Zâmbește trist spre mulțimea cu măști din mijlocul grădinii de cărți. El să fie?? Nu mă-nșeală ochii? Și-o fi amânat plecarea după cine știe ce filmări la București.

Până să ies din șoc, dl J.I. dispare după colț. Alerg să-l prind din urmă. S-a oprit în colț să-și cumpere țigări. Măcar să-i cer un autograf. Ca în copilărie...

Da-mi taie calea un motan ivit... de unde? Din... asfalt? M-aplec să-i spun o vorbă bună, mă ignoră, dispare și el?! Pe după o cană cu lapte!? Ah, suntem pe Doamnei! Și, pe-aici, pe la 1930, avea lăptărie unchiu’ Petrică, primul din șapte copii, fratele cel mare al bunicului meu.

Silueta în negru se îndepărtează.

Îmi văd de drum pe străzile cuminți. S-a-nnorat.

Și-apoi... E și mâine o zi.