Printre rafturile lungi din lemn de stejar, despre care poveștile locului spun că ar fi fost luate din bătrânul Pod al Mogoșoaiei, am auzit de-a lungul timpului tot felul de voci, prelinse din cărți cu coperte uzate de vreme și de mâinile nerăbdătoare ale cititorilor, și-am întrezărit culorile estompate ale unor veșminte din felurite colțuri ale lumii, purtate de călătorii străini care au zăbovit, mai mult sau mai puțin, prin părțile noastre. În amurg, când ziua se-ngână cu noaptea și lumile comunică firesc, am stat la taifas cu diaconul sirian Paul de Alep, cu Franco Sivori, secretarul italian al lui Petru Cercel, cu ofițerul Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel, nedumerit de atitudinea nechibzuită (pentru el!) a românilor de a-și sacrifica până și ultimul animal din bătătură, pentru a face pomeni cât mai bogate celor adormiți.

Recent, în Sala de Lectură a Bibliotecii Facultății de Litere au reînceput întâlnirile cu scriitori contemporani, prima dintre ele petrecându-se în cadrul Festivalului de Proză contemporană (ediția a II-a), organizat de editura Litera. Liviu G. Stan și Florin Spătaru au străbătut orașul înțesat de oameni și mașini, dar și orașele invizibile ale memoriei și dorinței, aducând cu ei și două romane: Salamandre și Greier de topaz.

I-am întrebat pe tinerii mei invitați ce cred despre literatura citită în public și mi-au răspuns prompt și jucăuș că o lectură publică cere un alt tip de comunicare decât o conversație. Când citești, transmiți ceva din natura ta esențială, dar și din starea care te-a vizitat pe când scriai acel text. Iar în Biblioteca de la Litere, aș adăuga, orice lectură e amplificată, întreruptă sau potențată de vocile eterice ale celorlalți scriitori aflați în rafturi, ascunși în fișiere prăfuite, gata oricând să-și spună păsurile, să-și revendice drepturile.

La începutul lunii decembrie voi privi către biblioteca de la Litere de la distanță, din miezul auriu al unei conferințe dedicate mitologiei la Universitatea Liberă din Bruxelles, căci uneori e nevoie să te îndepărtezi ca să vezi mai limpede, mai din adânc, ceea ce îndrăgești. Și-mi voi imagina ideile scriitorilor care au scânteiat în aerul străveziu al unei seri de la începutul lui noiembrie, înainte de a poposi, pentru un răgaz hibernal, la Târgul de carte Gaudeamus. Întrebările pe care n-am mai apucat să le formulez vor bântui ca un duh de litere prin preajma scriitorilor și, atunci când se vor aștepta mai puțin, vor răspunde la ele, chiar dacă nimeni nu le va fi rostit decât în auzul interior. Sau, cine știe, poate voi găsi urmele mirărilor mele și semnele răspunsurilor tăinuite în viitoarele lor romane.