OPTm
nr.crt.

Scriu, deci gândesc?

Un filosof pesimist ar deplânge starea societății contemporane, arătând cu degetul, consternat, întoarcerea pe dos a ierarhiei valorilor morale și prefacerea în cioburi a standardelor culturale. E greu să nu-i dai dreptate când vechea dilemă hamletiană a fi sau a nu fi a fost înlocuită de: care dintre foștii soți Reghecamf lovește mai bine cu pumnul?

Însă a existat dintotdeauna o forță motrice care să împingă lumea mai departe, iar din această forță motrice fac parte și scriitorii cu scrisul lor.

La temelia scrisului stau, într-o relație de interdependență, talentul și cultura.

Talentul nativ – harul divin, așa cum este el înțeles în sens teologic – e o condiție esențială, dar insuficientă. Poate fi privit, dacă vreți, ca un sol fertil pe care, din varii motive, îl lași necultivat sau, mai rău, pradă buruienilor nocive ale procrastinării. Părăginirea talentului versus lacrimile, sângele și sudoarea muncii. Scriitorii care fac parte din a doua categorie sunt mai bine receptați, vânduți și ancorați în realitate decât fiii risipitori sau geniile obscure care și-au făcut casă din propria lor obscuritate. Totuși, eu unul nu cred pe de-a întregul în formula 10% inspirație, 90% transpirație. Se potrivește mai bine sportului decât scrisului. În scris, aș echilibra procentele: 50% cu 50%. După mine, scriitorii care transpiră în proporție de 90% vor cu tot dinadinsul să demonstreze că sunt cei mai tari din parcare, ecoul pumnului bătut în piept sau un Cine sunt eu? rostit cu emfază de pastor peste capetele a zeci de credincioși.

Apoi, urmează cultura. Aici aș vrea să scot în evidență o distincție de nuanță necesară între intelectual și om cult. Intelectualul este o persoană care cerne lumea prin filtrul propriei gândiri. Practic, el poate funcționa existențial numai în această paradigmă. Chintesența gândirii lui este capacitatea de a pune totul sub semnul întrebării. Să ne amintim, în acest sens, întregul dicton cartezian: Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum. Mă îndoiesc, deci gândesc, în primul rând. Îndoiala ca menire și marcă înregistrată a intelectualului.

Să pui la îndoială sistemul altcuiva de valori și credințe nu înseamnă că jignești persoana respectivă. Am ținut să precizez acest aspect, întrucât lumea de azi se confruntă cu o invazie de lăcuste a –ismelor care aproape că sufocă orice autonomie a gândirii.

Omul cult, pe de altă parte, poate înmagazina o bibliotecă întreagă de cunoștințe, poate obține certificate peste certificate, doctorate și post-doctorate (în mod legitim, nu fraudulos), dar, la primul vânt al schimbării (ideologice, politice etc.) își poate înlocui, fără jenă, filtrul propriei gândiri cu filtrul gândirii dominante. În acest caz, compromisul și oportunismul merg mână în mână. S-a întâmplat și li se întâmplă în continuare scriitorilor aserviți unor regimuri totalitare. Îmi permit să-l citez aici pe Martin Amis în "Koba cel cumplit. Râsul și cele douăzeci de milioane".

"Stalin îi ura și el pe intelectuali, însă ținea la ceea ce numim astăzi scriere creativă și avea o senzație de neliniște în legătură cu ea. Celebra și mult ironizata lui remarcă, «scriitorii sunt inginerii sufletului omenesc», nu este doar o imbecilitate colosală: e și o descriere a ceea ce voia să fie scriitorii sub stăpânirea lui. Nu înțelegea că scriitorii talentați nu pot supraviețui contrazicându-și talentul, că nu pot fi ingineri. Scriitorii fără talent pot s-o facă – sau să încerce; era un lucru foarte bun să fii un scriitor fără talent în URSS și foarte rău să fii un scriitor talentat."

Așadar, intelectualul gândește în răspăr cu lumea, cu modele și tendințele ei efemere și uneori debile, în timp ce omul cult, care nu e și intelectual, se aliniază lumii și curentului ei majoritar de gândire. O face, desigur, în scopul obținerii unor beneficii personale: de la prestigiu academic și foloase materiale până la propria lui supraviețuire, ca în timpul Marii Terori a lui Stalin, așa cum am văzut din exemplul anterior.

O altă trăsătură a intelectualului este omenia. În continuare, doresc să aduc în discuție exemplul personal. Am fost educat din familie să dau bună ziua și femeii de serviciu de pe casa scării. În fond, nu e vina ei că lipsa posibilităților financiare, laolaltă cu o moștenire genetică (poate) nefavorabilă au împiedicat-o să studieze la Cambridge sau Oxford.

Pe lângă familie, datorez modelarea mea culturală câtorva femei – toate cadre didactice universitare. Mulțumită lor, am intrat în facultate crisalidă și am ieșit fluture. Chiar și dincolo de facultate, tot o întâlnire providențială cu o femeie a făcut ca numele meu să capete o oarecare însemnătate.

Am auzit recent de la cineva mai cult și mai smerit decât mine că e de bun augur să fii conștient de propria valoare, dar fără să fii prea plin de tine. Când ești prea plin de tine, riști să te autodesființezi.

În încheiere, aș dori să lansez acest îndemn către toți intelectualii: să ne exersăm scrisul, talentul și cultura doar până la pragul-limită al autodesființării!

Mihai BĂLĂCEANU

(n. 1994). A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, programul de Comunicare și Relații Publice. Debutul literar s-a produs în 2018, în Revista de povestiri, câștigând locul al doilea la un concurs de proză scurtă. În 2021, am fost inclus în antologia Șotron pe zăpadă. Redactor la Media Press TV România. Publică eseuri și cronici de carte, editoriale și proză scurtă. Colaborator al revistei Ficțiunea OPTm.

Copyright © fictiunea.ro