Revistă print și online
Prima oară l-am întâlnit pe Daniel Vighi la Iași, în anul care pare acum atât de îndepărtat, 1978. Era o mega-chestie studențească, dedicată poeziei, lui Eminescu - nu mai știu exact. Grupul timișorenilor era expansiv, iar între ei, Daniel arăta ca un Sfinx, foarte zâmbitor și nemișcat în mijlocul agitației. Am schimbat câteva cuvinte, am rămas într-o legătură fragilă. Mulți ani după aceea, el a fost cel care m-a introdus în lumea literară a Timișoarei, după apariția Omulețului roșu. Prin el i-am cunoscut pe Marcel Tolcea, Viorel Marineasa. Îl văd și acum la Cartea de nisip, zâmbind ironic; apoi la Biblioteca Eugen Todoran, cu Lia, vorbind despre nalbele copilăriei. Mi-l amintesc în amfiteatre, cu studenți implicați, în mijlocul dezbaterilor aprinse. M-a invitat de multe ori la cursurile lui, am vorbit despre morminte și mori părăsite. Ne-am văzut și pe la București de câteva ori, odată la un taifas umbros, cu Ioan Bogdan Lefter. Dar dintre toate întâlnirile noastre, îmi amintesc o noapte la el acasă, în curte, cu prieteni mulți și discuții bune de păstrat pentru romane. Cu Recaș. Cu voci de cartier. Deja aveam cunoștințe comune și plăceri în marginea unor biografii labirintice. În noapte aia ne-am amintit și de adevărata noastră întâlnire, din 1985, an cu multe întâmplări, cu sentimentul, pentru mine că ceaușismul n-o să se termine niciodată. Singura consolare erau librăriile, vânzările clandestine de cărți, lecturile de contemporană, de unde mai aflai ce fac alții. Atunci am intrat într-o librărie și-am dat cu ochii de o plachetă, un volum subțirel pe care scria Daniel Vighi. "Povestiri cu strada depozitului" (1985) a fost cartea lui de debut, prima pe care am citit-o. Proză experimentală, optzecistă, foarte matură. Frame-uri (dagherotipuri:)), descrieri cu etaje narative. Este poate unul dintre cele mai bune ale prozei optzeciste, atunci în forță, preocupată de postmodernism și de ideea de grup. Am deschis-o și mi-au căzut ochii pe o frază care suna astfel:
"Eroul principal caută geamul curat, prin care, iată, răsare înaintea privitorilor lumea de dincolo."
Zilele astea, când netul s-a umplut de numele lui, mi-a venit în minte fraza asta, care arată nu doar niște idealuri literare optzeciste, ci o viziune aflată dincolo de ochii strălucitori ai unui scriitor. Acum, chiar în clipa asta, el e eroul principal, care se apropie de fereastră. Cu siguranță zâmbește citind textul ăsta și altele la fel. Iar la un moment dat, fredonând ceva vechi, din Banat, va pleca mai departe, lăsând în urmă lumea de dincolo, care este a noastră.
Călătorie fabuloasă, Daniel!
Prozatoare, autoarea romanelor Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009), Logodnica (2017), este cunoscută mai ales prin trilogia fanariotă, compusă din Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015). A mai publicat Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Omulețul roșu (2004), Mămica la două albăstrele (2013), Paturi oculte și Zavaidoc în anul iubirii (2024), plus peste 300 de povestiri. 40 de titluri traduse în peste 15 limbi. Debut: Dicționar de simboluri din Opera lui Eliade (1997). Între cele mai recente romane traduse: The Book of Perilous Dishes (2022, 2024, Londra), A malom kísértete (2024, Budapesta) și Dorëshkrimi fanariot (2024, albaneză). Are titlul academic de profesor univ. dr., cu specializarea în istoria culturii și civilizației universale pentru film. Premii: premiul pt. Proză al Uniunii Scriitorilor /2008 și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române/2009. doinarusti.ro https://doinarusti.ro