Încă de la anunțarea veștii că la TNB se va monta Creatorul de teatru, în regia lui Alexandru Dabija cu Marcel Iureș în rol principal, am simțit că s-a stârnit o curiozitate și o întrebare și anume dacă se va ridica la nivelul celei montate la Teatrul Act în 2001. În majoritatea cronicilor și a discuțiilor de după spectacol, mai toți cei care au prins perioada respectivă comparau montarea din prezent cu ceea ce a fost atunci. Aveam 7 ani în vremurile acelea și bineînțeles că nu am văzut spectacolul lui Dabija tot cu Marcel Iureș în rol principal de la Teatrul Act. Am auzit însă numeroase elogii la adresa acestuia și, punând în balanță distribuția și intimitatea sălii de pe Calea Victoriei, îmi pot da seama că cei care au avut șansa de a vedea spectacolul atunci au fost cu adevărat norocoși. Prin urmare, aș putea afirma că încep cu un avantaj, acela de a nu avea cu ce compara spectacolul din 2022. Așadar, voi încerca să prezint strict ceea ce am văzut, fără a face referire la ceea ce a fost în trecut. Într-un fel, e normal ca lucrurile să se schimbe, teatrul să se schimbe, publicul nu mai este același, răbdarea nu mai este aceeași, iar actualitatea este complet diferită de ceea ce era acum 21 de ani.

Să facem un mic exercițiu de imaginație: să spunem că ne aflăm într-un sătuc de munte, unde viața este tihnită, se merge pe anumite reguli sociale bine stabilite și orice vine din exterior poate distruge ordinea firească a lucrurilor. Într-o zi, să spunem marți, se aude că a venit o trupă de teatru pentru a da o reprezentație cu un spectacol. Nu-i știm numele, însă am dori să participăm. Dar deodată, când ne îndreptăm spre locul unde se desfășoară spectacolul, furia naturii se dezlănțuie și casa preotului ia foc. Ce alegere facem? Să ne ducem la teatru sau să privim spectacolul flăcărilor? Cetățenii din localitatea Utzbach, acolo unde ajunge compania de teatru a lui Bruscon (Marcel Iureș), nu vor mai avea parte de spectacolul minuțios pregătit de acesta, deoarece natura le va distruge planurile. Bruscon este tipologia personajului-creator care își construiește în jur o aură și dorește ca toți ceilalți să o respecte întocmai. Ajuns în Utzbach într-o zi de marți, când ni se menționează de către hangiu (Alexandru Bindea) că este zi de sângerete și toată suflarea hanului are treabă, el dorește să i se facă pe plac, având cerințele de a i se aduce supă, de a se stinge luminile de incendiu, per total o atitudine de star al teatrului. Este adevărat că în conștiința sa, Bruscon asta se consideră, însă el nu ține cont și nu se raportează la locul unde se află. Oare locuitorii pot înțelege cu adevărat arta sa? Sau pentru ei este mai important să facă sângeretele sau, în orice caz, să se ocupe de treburile lor de zi cu zi? Răspunsul cred că este clar, însă Bruscon nu poate înțelege acest fapt. Nu de puține ori, hangiul și soția sa (Afrodita Androne) nu-i înțeleg cerințele și se fâstâcesc, spre disperarea personajului principal. Crunt este că nici membrii familiei sale nu sunt scăpați de ursuzenia lui Bruscon. De exemplu, soția sa (Ana Ciontea) este considerată un complet antitalent teatral, fiind acuzată că joacă fals.

Există și o tendință de hiperbolizare, mai ales când personajul principal afirmă despre soția sa că a avut nevoie de mii de repetiții pentru a rosti un singur cuvânt. Interesant este că spectatorul este martorul pregătirilor unui spectacol de teatru, lume ce este în general închisă. De la repetiția actorilor, până la așezarea scenei și a decorului pentru ipotetica reprezentație dată de Bruscon, vedem absolut totul. Scena se pregătește, hainele sunt și ele pregătite, se face și o repetiție de cortină, pentru că și aceasta trebuie deschisă într-un anumit fel. Dorința de a stinge luminile de incendiu este obsesivă, pentru că altfel spectacolul imaginat de ei nu se poate juca. Când hangiul se întoarce cu aprobarea de la pompier că luminile pot fi stinse, reprezentația poate fi dată fără probleme. Cu toate acestea, ironia sorții face ca un incendiu să facă imposibilă desfășurarea spectacolului. Ce am remarcat la intrarea în sală sunt materialele negre ce acoperă scaunele unde stau spectatorii, materiale ce ar putea fi interpretate ca niște haine de doliu. Această suferință poate fi cea a oamenilor, cea a artei sau chiar cea a localității Utzbach. Și dacă citim cu atenție caietul-program, aflăm următoarele despre autorul Thomas Bernhard: "Opera sa este dominată de obsesia bolii și a morții, de disperarea pe care i-o induce realitatea austriacă și de refuzul de a se integra într-o societate «care nu înțelege nimic»".

Marcel Iureș duce magistral un rol dificil, ce se bazează pe multă mișcare, inflexiuni vocale, gesturi specifice, reușind să ducă astfel spectacolul în întregime pe spatele său. Dacă actorul este încă în putere, pe fața lui Bruscon se vede că este la capătul puterilor. Trăiești cu impresia că din oraș în oraș, spectacolul pe care vrea să îl joace îl epuizează și îl apropie de moarte. Dacă suntem atenți, o să observăm că pe fiecare latură a sălii, se văd niște portrete șterse ale lui Hitler, asta pentru că locuitorii din sat sunt simpatizanți ai dictatorului. Dar și Bruscon este un dictator cu familia sa care joacă în piesă, asta pentru că orice ar face, el nu este mulțumit de ei. Există un moment când fiul său, Feruccio (Lucian Iftime), este pus de către tatăl lui să repete o scenă la nesfârșit. Dar, pe de altă parte, nimeni din familie nu face nimic pentru a-l opri, ci se complac în situația în care se află. Din păcate, ceea ce se vrea un teatru de calitate, prin aroganța personajului se transformă într-un fel de reprezentație de circ. Nu vreau să merg prea departe, însă după finalul spectacolului, m-am gândit că poate protecția Divină a salvat cetățenii de la supliciul de a vedea spectacolul gândit de Bruscon. Și nu cred că întâmplător casa care a ars a fost fix casa preotului, adică cel mai apropiat om de Dumnezeu.

Scenografia semnată de Gabi Albu ne introduce în culisele montării unei scene, pentru că în timp ce personajul jucat de Iureș își spune replicile, ceilalți muncesc la aranjarea scenei pe care vor juca, aduc decorurile sau costumele. Alegerea de a juca în sala în formă de arenă de circ cumva se leagă cu circul pe care îl face și l-a făcut acest personaj scorțos de-a lungul orașelor pe care le-a cutreierat cu piesa sa. Ca o recomandare: dacă doriți să simțiți cu adevărat spectacolul, luați locuri în primele trei-patru rânduri pentru a observa mai bine jocul actorilor. Pentru că dincolo de replici, Creatorul de Teatru este și un spectacol al gesturilor și al detaliilor. La un moment dat, Bruscon afirma că hangiului îi miroase gura îngrozitor, iar aspectul gazdelor oricum denotă o stare de neîngrijire. Mai mult decât atât, hangița are un ciorap rupt la degete, prin urmare este clar că locul nu strălucește de curățenie și poate fi interpretat și ca o reflexie a sufletului personajului. Iar întrebarea care se pune este: vor rămâne oare Bruscon și piesa lui în memoria vreunui spectator? Sau este doar un bufon care toată viața s-a jucat de-a teatrul? Vă invit să reflectați!