În ultima zi de școală din al doilea an de gimnaziu am primit la premiu, așa cum se obișnuia și (încă!) se mai obișnuiește, câteva cărți. Una dintre ele, apărută în renumita pe atunci colecție "Lyceum" a Editurii Tineretului, avea scris pe copertă: Nicolae Bălcescu, "Românii supt Mihai-Voievod Viteazul". Mă intriga acel cuvânt, "supt", prin forma lui ciudată, căci nu aveam de unde să știu în vremea respectivă că este un arhaism fonetic. Cartea lui Bălcescu avea două volume, unite între ele cu o banderolă din hârtie, pe care era tipărit numele scriitorului și titlul. Parcă și acum le am în fața ochilor! Primul volum reproducea pe copertă portretul cel mai cunoscut al domnitorului Mihai Viteazul, cu figură viforoasă și cușmă, iar cel de-al doilea avea o litografie ce înfățișa bătălia de la Călugăreni, pe apa Neajlovului.

Nu știu de ce această carte a lui Bălcescu despre Mihai Viteazul a exercitat imediat atâta atracție asupra mea încât a doua zi, când am intrat în vacanță, am început să o citesc cu o pasiune ieșită din comun. Nu înțelegeam chiar totul din ea și eram cât se poate de înciudat că mintea mea necoaptă nu îmi permitea să o pătrund până la ultima esență. Cert este că în timp ce toți ceilalți copii de vârsta mea se bucurau de măruntele delicii ale vacanței care tocmai începuse, eu mi-am petrecut câteva zile aproape izolat acasă ca să termin această carte. M-am identificat atât de mult cu personajul central, încât bătălia de la Călugăreni, cu soarta ei schimbătoare, am trăit-o de parcă eu însumi aș fi fost prezent acolo, pe câmpul de luptă. Regretul viu de atunci că volumul nu a putut fi terminat de autor îl mai am și astăzi.

De la această carte mi-a rămas o fascinație aparte pentru biografia lui, despre care aveam să citesc cu înfrigurare abia în anii de liceu, dar și mult după aceea. Treptat-treptat în jurul lui am creat un halou și existența sa pământească s-a transformat pentru mine aproape într-un mit. Nicolae Bălcescu avea toate datele biografice ca în mintea mea de adolescent să i se contureze o aură mitică: 1. Viața scurtă, curmată în plină tinerețe, la numai 33 de ani, asemenea lui Iisus; 2. Finalul existenței, marcat de înfruntarea cu o boală necruțătoare în vremea aceea – tuberculoza – și de lupta cu timpul, pentru a-și termina capodopera; 3. Deznodământul tragic, departe de casă și de prieteni; 4. Iubirea intensă și pasională pentru o femeie: frumoasa Alexandrina (Luxița) Florescu.

Bălcescu a fost eroul meu din adolescență. Atracția pentru figura lui tragică mi-a rămas mereu, acum însă ușor mai temperată decât odinioară. Odată le-am cerut elevilor mei din prima clasă de liceu să redacteze un jurnal de lectură, cuprinzând mai multe mari teme. Una dintre ele, așa cum apărea în programă, se intitula "Personalități, exemple, modele". Le-am dat lista cu autorii și operele. În jurnalul de lectură fiecare trebuia să scrie ce a reținut din opera respectivă, ce reacții i-a provocat cartea și câteva comentarii personale în legătură cu textele citite: ce i s-a părut interesant, ce l-a impresionat etc.

De pildă, la tema "Personalități, exemple, modele" am inclus scrisorile lui Eminescu către Veronica Micle și câteva capitole din volumul "Eu sunt Malala" de Malala Yousafzai, istoria dramatică a unei tinere din Pakistan, care a supraviețuit unui atentat terorist pus la cale de talibani. Malala a devenit astăzi o figură emblematică pentru emanciparea femeii și a primit în 2014 Premiul Nobel pentru Pace. Aducându-mi însă aminte și de marea mea pasiune din anii de școală pentru volumul "Românii supt Mihai-Voievod Viteazul", le-am recomandat elevilor mei să citească măcar primele capitole ale cărții, închipuindu-mi că unii dintre ei vor fi câștigați de subiect și vor duce volumul până la sfârșit. La verificarea lecturii am rămas uimit. Toți citiseră și scriseseră ce le cerusem, captivați de iubirea lui Eminescu pentru Veronica ori drama tinerei Malala. Cât despre Bălcescu și eroul meu preferat din istorie, am observat imediat că nu se putea să le fi dat o pedeapsă mai grea decât să parcurgă paginile despre Mihai Viteazul…

Mi l-am păstrat astfel pe mai departe (doar pentru mine!) pe voievodul valah, eroul din cartea primită odinioară ca premiu. Am mers la Mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște, ca să văd unde se păstrează capul său, adus de un devotat al domnului, după asasinarea lui Mihai pe Câmpia Turzii. Am fost bucuros că am ajuns la Stoenești, pe apa Dâmboviței, unde se află o cruce care amintește de tabăra lui Mihai Viteazul stabilită temporar aici, după retragerea de la Călugăreni. M-am dus la Călugăreni ca să văd cele patru minunate efigii de bronz, reprezentând chipul voievodului și stema țării din acea vreme, încastrate în pereții podului peste râul Neajlov, operă a sculptorului Constantin Baraschi. În Cetatea Alba Iulia am pășit cu sfială, știind că și Mihai trecuse pe acolo. Am mers la Muzeul Municipiului București de la Palatul Suțu, unde este expusă formidabila reconstrucție tridimensională a capului principelui valah, pe baza măsurătorilor antropometrice și a fotografiilor craniului, pe care profesorul Francisc J. Rainer, întemeietorul antropologiei din România, le-a făcut în anul 1920.

Nu m-am oprit doar aici! Când am ajuns în Cehia, în drumurile mele am urcat și spre Castelul din Praga, pe frumoasa stradă Nerudova. M-am oprit la nr. 5 în fața Palatului Morzin, cel care găzduiește astăzi Ambasada României, unde a fost așezată o placă și basorelieful lui Mihai. Pe ea se amintește că voievodul a stat aici, venit pentru a semna un tratat de închinare și credință cu împăratul Rudolf al II-lea: "În casa numită U Divého muže, care se afla pe aceste locuri, a poposit în anul 1601, Mihai Viteazul (1558-1601), apărător al creștinătății, primul unificator al țărilor române (Valahia, Moldova și Transilvania)".

După ce în gimnaziu am primit cartea lui Bălcescu la premiu, am căutat mereu "urmele" sale. Ceva important tot mi-a rămas însă! În liceu descoperisem în capitolul consacrat autorului în "Istoria literaturii române…" de G. Călinescu o litografie cu reproducerea hotelului "Alla Trinacria" din Palermo, unde Bălcescu și-a trăit în suferință ultimele luni de viață. De multă vreme planul e făcut! Dacă voi ajunge cândva la Palermo, va trebui să identific negreșit hotelul "Alla Trinacria", ca să pășesc chiar pe locul unde Bălcescu a dus lupta disperată împotriva morții în încercarea de a termina opera sa capitală "Românii supt Mihai-Voievod Viteazul", cartea care m-a ținut nemișcat în casă mai multe zile la începutul unei vacanțe de vară.