Revistă print și online
căldură în septembrie. pisica face un salt direct
pe canapea la picioarele tale. e indiferentă
și ar vrea recunoștință pentru asta. băuturile
reci sunt la sute de kilometri, în frigiderul
al cărui zgomot intensifică senzația de lehamite
și înstrăinare. planetă în derivă. pe fereastră
pictură postindustrială cu blocuri colorate
toxic. ai vrea să schimbi lucrurile, să dai
un alt înțeles vieții. dar ce poți face când
nu mai e nimic de schimbat? totul e
prestabilit. sendvișul cu cașcaval și
salam de la patru după-amiaza. țigara
fără gust de după. cearșaful înfășurat
în jurul trupului care acceptă toate
compromisurile. ea nu vine azi, așa că
orice acțiune e inutilă. privirea alunecă
spre telecomanda prea îndepărtată și apoi
către coada pisicii care unduiește hipnotic
în penumbra din spatele draperiilor prăfuite.
pleoapele se lipesc, dar somnul nu vine și rămâi
în intervalul ăla ciudat dintre veghe și vis
unde sirenele ambulanțelor trec ca niște
trasoare pe bulevardele slab luminate
iar cartierul pare un oraș scufundat în apa
neagră deasupra căreia mai rămân doar
vârfurile blocurilor mai înalte, precum
turlele bisericilor scufundate apărute
pe vreme de secetă. deasupra, luminițele
avioanelor par semnalele SOS ale unei
lumi dispărute acum milioane de ani.
când deschizi ochii știi că n-au trecut decât
câteva minute și totuși o civilizație pe cale
de a fi distrusă de un cataclism a lăsat
în intervalul ăsta un semn că a existat
cândva. drame acolo ca și aici.
iar când lumina se stinge e ca și cum
nimic n-ar fi fost. într-o hală industrială
părăsită un câine luptă să supraviețuiască
dar nu îi pasă nimănui. e lumea care a dispărut
deja când ușile s-au închis și sala a rămas în beznă.
ai dărâmat ziduri, ai reconfigurat spații
în case de unde unii au plecat și alții au venit
ca să o ia de la capăt. încăperi necunoscute
cu urme ale unor vieți care se vor pierde
așa cum dispar elefanții când se duc să moară.
doar că aici e o ajustare, o linie trasă
între o parte și cealaltă, speranța care a murit
pentru cei fără viitor și a înviat pentru cei
care curând vor găsi același spațiu gol.
dar zidurile există. le ridici fiindcă
așa se face, viața merge mai departe
în camerele cenușii, neîncălzite, care vor avea
denumiri stranii: camera copilului, camera
de oaspeți, dormitorul părinților, living
room și așa mai departe. dar ochiul tău
străin nu vede asta. e doar instinctul de
constructor, de om bun la toate care se
simte eliberat de îndată ce pleacă. după,
te așteaptă alte ziduri, pe care le știi. lumea
e mereu dincolo, gata să te pedepsească și să
te arunce în viitorul de care nu mai ești așa sigur.
Adrian Mereni e un poet fără identitate, fără poze, fără operă. Poate nici nu există. Poate că este unul dintre mulții poeți cu mască. Ar putea fi născut în București, pe 26 mai 1980. Periodic își distruge poemele, periodic iese la fereastră.