Cu mulți ani în urmă căutam ceva pe net și-am dat de-un tip care-a-nceput să vorbească. Nu e neobișnuit, mereu dai de persoane locvace prin lumea netului, numai că de data asta era un japonez care părea să mă cunoască de undeva. Și în plus vorbea românește. Salut, Zenob, m-a luat el la sigur, îți mai aduci aminte de mine? Nu știam, n-aveam nici măcar o bănuială micuță. Sunt Tettyo Saito, a spus el, și ne-am cunoscut în Pădurea norvegiană. Acum, sigur, fiind japonez, nu te puteai gândi decât la Murakami, la carte. Poate sunteți rudă, am încercat eu, apoi dând-o pe glumă l-am întrebat ce căuta el în pădurea aia. Oho, a răspuns Saito, acolo trăiesc, uite-aici, a mai spus și-a dat la o parte o perdea, pe care n-o observasem până atunci. Vă reamintesc, eram în fața ecranului, iar Tettyo Saito zâmbea larg, ținând cu o mână organza albastră. Și-atunci am văzut că-avea degete incredibil de subțirele și lungi. Și pe când mă holbam, fără să știu cum, m-am trezit într-un bar subteran, în spatele librăriei Kinokuniya, cum aveam să află după aceea. Pe fundal Beatles, lumea bea Coca-Cola, exact ca în reclame, iar în mijloc o fântână arteziană făcea să curgă jeturi subțiri de cafea sau de cola. Oricum nu mai avea importanță, peste tot erau bine știutele doze roșii cu litere inelate. Numai că, pe fiecare cutie se vedea și fața lui Tettyo, pusă într-o ramă rotundă.

Trei săptămâni mi-au trebuit să ajung de la Tokyo la București.

1. Care este obiectul tău magic, norocos, decisiv?

Nu e vestimentar. Parfum? Poate un pic. Amuletă într-un anumit sens. Asta e Coca-Cola! Pentru mine e ceva între noroc și ghinion, dar decisiv cu siguranță. Iubesc Coca-Cola, cel mai răcoros, dulce, nesănătos și nemaipomenit lichid. Pe vremuri, când scriam o poveste, țineam pe lângă mine o Cola mai mereu, ca și cum mi-ar fi accelerat creativitatea, pentru că zahărul e un combustibil indispensabil pentru creier. Dar puțin mai târziu, am fost diagnosticat cu Boala Crohn, una incurabilă: intestinele suferă de inflamație intensă, fără sfârșit - asta e boala. Mi s-a spus că am nevoie de dietă austeră toată viață, iar Coca-Cola e dăunătoare pentru intestine. N-aveam decât s-o restricționez. M-a cuprins deznădejdea, pentru o vreme n-am fost bun de nimic. Deși trăiam în iadul durerii abdominale și-al pântecăraiei (știu că nu e un cuvânt ordinar, dar sunt atras de acest cuvânt ca un… șișcoi - aș fi putut să spun strigoi, dar prefer un moldovenism, ca să rămân în ton) la o lună după diagnostic, imediat ce începusem să-mi mai revin, doctorul mi-a permis să beau Coca-Cola. Doar jumătate de sticlă mică. Imediat, am alergat la magazinul spitalului, după Cola. Delicios, pe bune. Și am plâns în hohote. Și-acum beau Coca-Cola ascunzându-mă de părinți și de doctor. Desigur sunt prudent, am grijă să nu-mi supăr corpul. Mă face să mă simt norocos și ghinionist în același timp. Ghinionist pentru că-mi pun viața în primejdie, norocos pentru c-am devenit o raritate, un om care poate să deguste Coca-Cola, s-o aprecieze atât de profund, mizând pe propria viață. Și s-a născut o nouă poveste din această ciudățenie. Am scris o povestire și un eseu scurt (tradus în româna, așa că ar putea fi publicată în curând). Pentru mine Coca-Cola e înger și diavol totodată, iar din relația noastră cu siguranță se va naște ceva.

2. Cu ce personaj de ficțiune te-ai duce să cumperi cărți?

Aș lua un protagonist din De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu, care e prima carte de Cărtărescu pentru mine, și, cinstit, nu prea îmi place - haha. Pentru mine, idealizează femeile un pic prea mult. Dar trebuie să fie încântător să vorbesc cu oameni care au o opinie destul de diferită de-a mea, mai ales dacă discut despre literatură. Vreau să mergem împreună la Cărturești Carusel, acea librărie uriașă! Și să vorbim despre… Gustave Flaubert, Julio Cortázar, William Faulkner, Ghassan Kanafani, Édouard Glissant etc. Despre literatura română și despre literatura japoneză. Vreau să-l întreb ce-i place. Mihai Eminescu? Gherasim Luca? Mircea Eliade? Marin Preda? Gheorghe Săsărman? Și cum e literatura contemporană. Dacă a citit o carte de Tatiana Tibuleac, Diana Bădica, Raluca Nagy, Mihail Victus, Maria Orban? L-aș întreba dacă-i place Haruki Murakami. E o referire egoistă, dar mă gândesc că-i place. De exemplu, În căutarea oii fantastice, Cronica păsării-arc sau Bărbați fără femei. În ceea ce mă privește, nu-mi plac lucrările mai vechi, dar nu sunt rele unele mai noi, precum 1Q84 sau Uciderea comandorului, pentru că încearcă să fugă de influența literaturii americane și scrie despre istoria modernă a Japoniei. Mi-ar plăcea să vorbesc și despre cât de asemănători sunt Mircea Cărtărescu și Haruki Murakami. Ei sunt afectați de literatura americană, ei sunt cel mai apropiați de premiul Nobel în țara lor, și ei... restul îl păstrez pentru când ne întâlnim. haha.

3. Cum este pentru tine să fii scriitor?

Scrisul și critica de film nu sunt propriu-zi meserii, ci hobby. Deși sună frivol, totuși mă gândesc că hobby sună mai liber și aproape sublim prin comparație cu meserie. În timp ce meseria e o acțiune făcută pentru a trăi, hobby e însăși acțiunea de a trăi. Scriitorii japonezi contemporani au uitat de asta complet, făcând din scris o meserie, un mod de a câștiga bani, ceea ce poate fi degenerativ. Se mai poate numi "artă" această autodistrugere? E unul dintre efectele nocive ale capitalismului în Japonia. Apoi, ce meserie am eu? Pot zice că nu am nicio meserie. Adică, șomaj. lol. Nu pot lucra din cauza Bolii Crohn și TSA-ului, dar ăsta e și un motiv convenabil. Realmente, nu vreau să lucrez, pur și simplu. Și ceea ce e haios despre "șomaj"... e că în japoneză există o expresie "jinsei no natsuyasumi," care înseamnă "vacanță de vară pe viață". Când japonezii aud un student vorbind despre "natsuyasumi / vacanță de vară", se gândesc la o lună de libertate, poate la ceva mai mult. Dar când un adult are o vacanță lungă - situația devine "jinsei no natsuyami". Dar n-o poate obține în procedură normală, spre deosebire de-o țară europeană. Poate doar când renunță cu totul la meserie, ca o decizie memorabilă, sau dacă-și ia concediu de boală. Acest "jinsei no natsuyasumi" e libertate reală, extrem de rară în Japonia. Poți face tot ceea ce vrei, e o situație continuă. Dar japonezii sunt muncitori într-un mod atât de prost, încât ei încep să intre într-o panică sinistră. Dacă se odihnește pentru o lună, orice japonez normal își spune "Acum sunt o persoană inaptă pentru societate!" sau "Voi muri mizerabil, ca un boschetar!" Și asta chiar dacă are o mulțime de bani. Libertatea infinit de magnifică devine anxitatea ucigătoare de a fi socotiți leneși, adică de a fi izolați de societate. "Jinsei no natsuyasumi" - a două elemente în mod inevitabil.

Dar mă gândesc că arta are nevoie de timp. Expus la stres intens, în această atmosferă contradictorie, se poate obține creativitate unică, puternică. De cât timp sunt eu în "jinsei no natsuyasumi", situația pe care japonezii ordinari n-o pot îndura mai mult de o lună? De 7 ani. Și ce am obținut? Onoarea uriașă de a fi scriitor în limba română și de a scrie pentru revista OPT motive despre "jinsei no natsuyasumi" - nu în japoneză, nu în engleză, nu în franceza căcăcioasă, ci în română. Nu vi se pare extraordinar?