Jurnalul unei nopți nedesăvârșite al lui Hiromi Kawakami promite din prima. Promite să te introducă în buzunarul secret al imaginarului din mantaua realului, să ți se insinueze discret sub piele, de unde poveștile își construiesc sonor ecourile, să te farmece, să te înfricoșeze și să te intrige folosind cele mai banale elemente.

Scrise între anii 1995-1996, cele trei proze scurte, numite chiar de autoare "povești neadevărate" provoacă cititorul prin familiaritatea și expresivitatea limbajului, prin stimularea puterii imaginative în cel mai delicat mod cu putință și, mai ales, prin nota umoristică de care sunt învăluite textele, detensionând atmosfera și creând omogenitate pe alocuri.

Creaturile fantastice (unele preluate din mitologia și folclorul japonez, altele provenind din imaginarul personal al autoarei) capătă consistența celor din Alice în Țara Minunilor, o carte de referință extrem de utilă pentru cititorul occidental, mai puțin familiarizat cu genul acesta de apariții. Inconfortabilul și înstrăinarea amintesc de prozele fantastice ale lui Franz Kafka, de Holstomer al lui Tolstoi, dar și de realismul magic al lui Gabriel García Márquez . Mintea occidentală în căutare de familiaritate și termeni de comparație s-ar duce chiar până la Metamorfozele lui Ovidiu, având în vedere cât de importantă este tema transformării de-a lungul întregului volum. Dincolo de aceste asocieri însă, povestirile lui Kawakami răzbat mai departe de imaginarul european, emanând naturalețea, simplitatea și profunzimea pe care textele produse de mințile orientale le au.

Fie că vorbim despre o intersectare accidentală cu un șarpe, o dispariție neașteptată a unei rude apropiate, o petrecere, o plimbare la miezul nopții, umplerea unui pahar cu cafea sau despre un acvariu plin cu pești, în fiecare dintre aceste povestiri punctul de plecare este întotdeauna din inima banalului, al unui cotidian din care personajul principal este mai degrabă absent. Curând, întâmplarea care deviază cursul lucrurilor înspre insolit se integrează aproape organic în mersul firesc al lumii, astfel încât granița dintre real și fictiv se estompează complet, aruncând personajele în două categorii opuse. De o parte se situează "resemnații" și cei care iau noua ordine a lucrurilor ca atare, tratând-o în cele mai bune cazuri cu indiferență. De cealaltă parte, însă, se află naratorul, cu sau fără nume, de o curiozitate și inocență care amintește de conversațiile dintre Alice și Iepurele Alb. Naturalețea cu care sunt tratate aceste incidente stranii, ce stau sub semnul miticului, dezvăluie subtil rădăcinile adânci pe care folclorul japonez le are în mentalitatea colectivă. Ceea ce farmecă cu adevărat în acest volum de proză scurtă nu este, însă, exoticul provenit de la Celălalt, ci darul exprimării într-o manieră modestă, curată, al unei autoare care înlocuise, încă de mică, locul de joacă cu tărâmul ficțiunii.

Prima povestire, Întâlnire cu un șarpe, contrabalansează semnificațiile negative create în jurul acestui simbol cu unele extrase din mundanul cotidian, creând un sentiment de contrarietate în interiorul personajului, transferat și cititorului. Șarpele pe care Hiwako Sanada calcă accidental se metamorfozează în femeie și se insinuează nu numai în casa, ci și în mintea fetei, pretinzând că-i este mamă, pregătindu-i felurile preferate de mâncare și cunoscându-i locul de la masă de dinainte. Confesându-se domnului Kosuga, cel în al cărui magazin de șiraguri de mărgele tibetane lucrează, află că și soția acestuia, Nishiko, are acasă un șarpe care pare s-o consume psihic și spiritual. Povestea evoluează într-un mod neașteptat și are ca miză dezvoltarea luptei reale și simbolice purtată de Hiwako împotriva șarpelui, care încearcă să o subjuge emoțional, fizic și spiritual prin prezența greoaie, agasantă, și prin disconfortul psihologic creat. Adevărata luptă cu sine o poartă însă cititorul, căruia îi rămâne ca sarcină să descopere până unde poate suporta întrepătrunderea tărâmului real cu cel imaginar și cât timp rezistă în exercițiul său de suspendare a neîncrederii, pentru ca povestea să capete substanță.

Oarecum familiarizat cu stranietatea atmosferei create, cititorul pătrunde mai adânc odată cu cea de-a doua povestire, Dispariția, care folosește pretextul dispariției fratelui cel mare al unei familii tocmai în pragul căsătoriei sale pentru a lumina, pe alocuri, componenta socială particulară ce delimitează textul de celelalte două. În spatele minivulpilor, spiritelor ascunse în vaze vechi de mii de ani și al tradițiilor absurde ca inhalarea mirosului de pătrunjel și de pelin există, de fapt, un discurs construit în jurul ideii de absență în toată plinătatea ei: de la cum este resimțită emoțional și spiritual până la comportamentele pe care le declanșează, care variază de la confuzie și îndoială până în punctul extrem al negării existenței inițiale a persoanei respective. Astfel, absența mirelui nu constituie un impediment pentru împlinirea cu orice preț a unei căsătorii aranjate, căci familia acestuia îl înlocuiește pur și simplu cu fratele mijlociu, fără ca logodnica să-și dea seama. Schimburile de amabilități și urmarea unui ritual specific scot la iveală disconfortul creat de Celălalt, care ascunde, la rândul său, secrete nebănuite. Dacă tatăl și fratele mijlociu sunt aleși să se sacrifice la un festival local pe post de stâlpi umani care să atragă insectele, logodnica, Hiroko, apare unsă din cap până în picioare cu alifie antiinsecte, ceea ce sugerează, nu fără umor, diferențele ireconciliabile dintre ei. Pe acest fundal social năpădit de reguli stranii se conturează profilul unei familii care nu numai că neagă atât de vehement existența fiului cel mare încât procedează la înlocuirea lui, înlăturându-i pur și simplu hamacul din camera de dormit, însă continuă să păstreze aceeași atitudine și în momentul dispariției celui mijlociu, concentrându-și atenția spre mezina-naratoare. Învăluită de confuzie și negare și fiind singura capabilă să vadă spiritul fratelui dispărut, naratoarea se confruntă cu incertul pe care îl creează sfărâmarea granițelor dintre real și imaginar. Această stare instabilă este potențată și de micșorarea logodnicei (asemenea lui Alice), lucru absolut firesc pentru familia din care provine și care, la rândul ei, ținuse secretul ascuns multă vreme. Într-o lume în care cei prezenți sunt în realitate absenți, creaturile fantastice și spiritele dau dovadă de o consistență ce înclină balanța înspre lumea imaginarului. Discreditat, realul își pierde verosimilitatea, lăsând spațiul liber fantasticului, care pune stăpânire pe cotidian.

În sfârșit, Jurnalul unei nopți nedesăvâșite, povestirea eponimă, este compusă din 18 episoade scurte, construite în jurul laitmotivului nopții, care ilustrează trecerea de la noapte la zi prin imagini cu o puternică încărcătură simbolică, contrabalansată cu umorul plasat strategic în inima insolitului. Prezența nopții, în cele mai neobișnuite forme ale ei – dintre care amintim, doar pentru amuzament, ilustrări precum o grămadă de întuneric ca în Cal, un lichid asemănător cu cafeaua, dar care se preschimbă pe negândite în noapte, ca în Macac japonez, un ochi de apă întunecat ca în Zvârlugi sau un zgomot interminabil ca în Păsări kiwi – pregătește terenul pentru componenta metafizică și intens spiritualizată presărată peste aceste scrieri, în care metamorfoza rămâne procesul de bază. El amintește nu numai de rapiditatea cu care se schimbă lucrurile, ci și de relativitatea timpului și de efervescența sentimentelor dintre un el și o ea, mereu generici, mereu gravitând într-un fel sau altul în jurul ideii de noapte.

Ar mai fi multe de spus, însă magia textului constă în păstrarea lui pe jumătate în umbră. Depășind cu multă îndrăzneală granițele realului, aproape părăsindu-i tărâmul, Hiromi Kawakami lasă în postfață o explicație simplă, care mi s-a părut una dintre cele mai luminoase definiri ale acestei întrepătrunderi dintre real și imaginar, ce continuă să ne fascineze:

Ținutul ficțiunii se află chiar lângă ținutul real, având și teritorii care uneori se suprapun peste cel real. Ținutul ficțiunii are o intrare îngustă, dar se întinde pe o suprafață incredibil de vastă.

Hiromi Kawakami a câștigat pentru Jurnalul unei nopți nedesăvârșite Premiul Akutagawa în 1996. Printre alte romane traduse în limba română se află și Vreme ciudată la Tokio, Prăvăia de mărunțișuri a domnului Nakano și Cele zece iubiri ale lui Nishino.

Hiromi Kawakami, Jurnalul unei nopți nedesăvârșite, traducere de Diana Tihan, Editura Polirom, 2021